La sfârşitul lui 2007, când Radiohead îşi lansau ultimul lor album de până acum, In Rainbows, online, pe principiul „pay-what-you-want“, toată lumea prevestea moartea sistemelor clasice de distribuţie. Doi ani mai târziu, sistemul inventat de Radiohead e doar o poveste de succes, în nici un caz un model de business viabil pentru alte trupe. Sau, mă rog, eu ca un film porno: toată lumea se uită, dar, în dormitor, trec la variante mai clasice, Vatican approved.
Şi asta pentru că există nişte condiţii necesare (şi suficiente) pentru ca acest model să funcţioneze perfect. De exemplu, dacă pe last.fm, înainte să-ţi lansezi albumul, ai vreo 60 de milioane de ascultări şi eşti depăşit doar de nenorociţii ăia de la Beatles care nu vor să-şi pună piesele pe iTunes, modelul funcţionează perfect. Te-ar ajuta destul de mult să ai măcar un album (dacă nu două sau trei) în cam orice top al celor mai bune albume din toate timpurile. Şi nici o piesă care se cheamă Creep n-ar strica. Mai trebuie, desigur să scapi de contractul pe care l-ai semnat cu casa de discuri. Unul dintre motivele pentru care ai vrea să faci asta este acela că, dacă atunci când vine vorba de o evoluţie tehnologică care le-ar putea afecta veniturile (cum ar fi mp3-ul) casele de discuri se grăbesc să schimbe legislaţia pentru a putea pune mâna pe un biştar cinstit, dar când vine vorba de contracte, aceştia devin subit neoconservatori, comportându-se ca talibanii când vine vorba de interpretările Coranului. Concluzia ar fi că poţi aplica modelul Radiohead, mai ales dacă eşti Radiohead.
Ziceam în postul despre Creative Commons, că o să vorbesc la un moment dat de calea „hard” a luptei împotriva actualei legislaţii a drepturilor de autor. Una pe care amatorii de cultură gratis o consideră romantică, cu piraţi simpatici şi veseli ca cei din filmele piratate cu Errol Flynn, iar producătorii de muzică şi filme o văd ca o activitate la fel de periculoasă ca traficul de droguri şi de fiinţe umane, în care piraţii, dacă nu se hrănesc cu carne de om, sigur se înfruptă cu poftă din carne de corporatist.
Vârful de lance al ambelor tabere este The Pirate Bay, cel mai cunoscut site de torrente din suta de mii de alte asemenea locuri de desfrâu peer-to-peer, pe care marile corporaţii se tot chinuie, de vreo câţiva ani buni, să-l închidă. Au început cu un raid ale poliţiei, prin 2006 care a confiscat serverele locale şi a stârnit urale de protest la Hollywood. MPAA-ul (Motion Picture Association of America) a dat însa un comunicat de presă de felicitări un pic cam prea devreme. La două zile de la „deces”, miracolele tehnicii moderne făceau că mirror-urile siteului care zăceau pe nişte servere din Belgia şi Rusia să readucă Golful pe ecrane, iar mica acţiune de PR a poliţiei locale să înregistreze primul succes important: o creşte a numărului de utilizatori a siteului, de la un milion, la 2,7 milioane. Au urmat o tentativă de cumpărare a statului independent Sealand, ca potenţial loc de mutare a serverelor, ba chiar s-a vehiculat ideea de a se cumpăra o insulă.
share & text by tvdinner: Am gasit acest release incadrat la diverse fenomene – progressive trance, house, disco, electro si, preferatul meu, “other”. Acum ca va e clar ca folosesc torrents, Solila are unul dintre release-urile mele preferate din ultima luna. Atat progressive, cat si disco. Atat deep, cat si energic. Recunosc, federalul rus imi era total necunoscut pana acum, noroc ca am obisnuinta sa trag orbeste piese, uitandu-ma la gen si nu la nume. Acest EP are, pe langa varianta originala, care se apropie foarte mult de progresivismul pe care-l propaga si pe pagina de myspace, cinci remixuri gustoase, unele dintre ele cu gust de cocktail, altele, “on the rocks”, iar unul facut de colegii de aceeasi nationalitate, D-Plus.
Eşti producator şi vrei ca piesele tale să ajungă liber la ascultător sau la DJii care le remixează. Ia-ţi o licenţă Creative Commons pentru a-i enerva legal pe corporatiştii industriei muzicale mari iubitori de înhăţat bani şi de pe urma muncii tale. Sa vedem cum şi de ce.
Creative Commons (CC) se adresează direct artiştilor. CC e o organizaţie nonprofit, creată în SUA, răspândita în destule ţări din lume, care încearcă să pună la dispoziţia creatorilor din toate domeniile licenţe prin care aceştia pot să gestioneze cât mai precis drepturile pe care le fac publice şi cele pe care vor să le ţină pentru sufleţelul lor. Toate traducerile licenţelor au fost făcute de grupuri de iniţiativă locale. Localizarea presupune traducerea şi adaptarea licenţelor CC la legea locală. „Licenţa trebuie să fie cât mai asemănătoare cu cea originală, în limba engleză, pentru a avea o compatibilitate între ele – de exemplu cea din Franţa cu cea din China –, dar, în acelaşi timp, să nu fie nici o dispoziţie care să încale legea locală“, spune Bogdan.
Bun. Deci eşti un muzician şi ai o piesă, să zicem. Ce naiba faci cu ea? „Dacă vrei să-ţi păstrezi toate drepturile, nu ai nevoie de Crative Commons. CC a pornit de la principiul că între «toate drepturile rezervate» şi «nici un drept rezervat» trebuie să existe o cale de mijloc“, zice Bogdan. Dacă nu-i pui nicio licenţă şi-i dai drumul pe net, ei bine, te anunţ că legea nu specifică nicăieri că tu trebuie să scrii (C) în coada fişierului. Piesa are copyright din secunda în care i-ai dat save, iar UCMR dansează pe cadavrele radiourilor care o difuzează fiindcă le-ai dat tu un mail şi le ia banii. (De fapt, o sa aflăm mai încolo, UCMR le ia banii oricum). Totuşi, poţi să-i scapi de probleme pe ceilalţi artişti, care se hotărăsc să-ţi remixeze piesa, pe DJ-ii care o pun într-un mix pe care-l urcă pe un site sau pe fanii care îţi sharuiesc muzica pe The Pirate Bay, alegând una dintre licenţele CC.
În principiu, toată povestea cu drepturile de autor poate fi rezumată cam aşa: dacă la un moment te loveşte o idee genială şi scrii o carte, compui o piesă sau faci un film care are succes, tu, copiii şi nepoţii tăi vor trăi linişti şi fără probleme financiare tot restul vieţii. Sau, mă rog, conform legii române, chiar 70 de ani după moartea ta. Pentru că, după aceea, creaţia ta devine patrimoniu universal şi poate fi folosită de oricine fără să plătească nimic. În practică, toată chestia asta e mult mai complicată decât atât.
Eşti un tânăr artist şi ai crede că muzica pe care o faci, dacă are cât de cât succes, îţi va asigura un trai liniştit. Iniţial, articolul acesta ar fi trebuit să fie despre cum funcţionează legea de la noi, cu o analiză aplicată, pe articole. Cum cunoştinţele mele de drept sunt, însă, ale naibii de limitate, iar legea este atât de plină de aberaţii încât la fiecare articol te enervezi puţin, povestea o să se transforme într-o adunătură de istorisiri mai vechi şi mai noi – şi de comentarii (potenţial subiective) despre cât de simpatică e industria autohtonă.
În primul rând, dacă semnezi cu o casă de discuri românească, ia-ti adio de la drepturile mecanice. Acestea sunt partea care revine artistului din vânzările albumului. Contractele prevăd că, aceste drepturi se plătesc doar după ce editorul (casa de discuri) îşi recuperează integral investiţiile în promovarea şi producţia albumului respectiv. Lucru care se întâmplă mult prea rar (pe la vreo 50-60.000 de bucăţi vândute, eventual), ca să conteze cu adevărat. Ca să protejeze autorii de lăcomia caselor de discuri, care vindeau pe vremuri sute de mii de casete şi spuneau că s-au dat vreo 500, ba uneori chiar se piratau singure, s-a inventat celebrul timbru cu hologramă. Aşa, poţi afla oricând de la ORDA câte timbre au fost comandate pentru un anumit album.
Desigur, legende au apărut şi pe această temă. Se zice, de exemplu, că albumele cu Madonna, Michael sau East17, să spunem, sau ce se vindea mai bine pe afară, purtau nişte holograme care ar fi trebuit să fie pe albumele lui Bambi sau cine ştie ce altă trupă obscură de la noi. De ce? Pentru că ai noştri raportau celor de afară vânzările în funcţie de holograme. Iar un album Madonna cu hologramă Bambi, nu se raporta nicăieri. Bambi costa 100 000 de lei vechi, Madonna vreo 600 000. E posibil să fie invenţia unor guri rele, dar te face să te simţi mai puţin prost atunci când ştii că tu oricum i-ai dat jos piesele de la Kazaa.
La Nine Inch Nails a fost cum m-am asteptat. Mai subtire decat pe DVD, adica fara vreo urma de vizualuri in afara de bicepsii perfect conturati ai lui Reznor, mai dus la sala decat Henry Rollins in anii ‘90 si mai macho decat in momentele in care se imbraca in piele din cap pana-n tocuri si o ardea mai industrial-cyber-new-age-power-goth-punk decat rockerul de turneu. Au lipsit multe clasice, dar sfarsitul a meritat sa ma apropii de unul dintre ecranele gigantice si sa profit de pixelare ca sa dau tente artistice unui live. De auzit s-a auzit bine dar, recunosc, am fost mult mai impresionat (si impresionabil, via cosmonova.ro, ce-i drept) de live setul Booka Shade, cu percutie electronica live etc.
Tinand lumea in picioare mai bine de doua ore, cu aproape 3 bis-uri entuziasmante si mixand exclusiv piese proprii, cei de la Booka Shade au venit cu un kit de percutie electronica si, well, destule synth-uri cat sa se poata juca din butoane in cortul botezat de organizatori “Freedom”. Excluzand laserele, cocalarii de ocazie si de cariera si zecile de pitipoance minore care insumau cativa buni kilometri de sex umed, party-ul duo-ului venit “all the way from Berlin” a fost mai emotionant si mai palpabil decat trecerea prin lista de piese performata de mult-prea-tunatul Reznor.
Din seria “cu totii ne dorim să se intample”, și iată, surprinzător, chiar se întamplă, mulți dintre noi, ne-am mai văzut un vis împlinit: Kraftwerk la București.
La Sala Palatului, pentru cei patru man machine s-a adunat toată garda veche a muzicii deopotriva cu lume și pestriță, și cuminte, cu toții născuți înainte de ’80. Pentru ca show-ul a inceput la ora anuntata, cei întârziați mergeau cu capul plecat ca la cinema, în timp ce roboții umani de pe scena, concentrați la maximum, miscau imperceptibil din picior într-un sincron desăvârșit.
Publicul avid aplauda in reprize – odata cand se termina piesa si invariabil inca odata, cand incepea urmatoarea. Ovaționau la scenă deschisă ori de câte ori un con de lumină dezvăluia ceea ce parea a fi un pluton de căpitani Picard în latex. Deși ei erau nemișcați, te miscau pe tine. Stateau atât de calmi în fața sintetizatoarelor, de parcă ar fi vorbit intre ei pe messenger, la niște tastaturi mai mari. Dar tu te miscai din toate cele și îți venea să îți părăsești sectorul, rândul și scaunul riguros indicate pe bilet și să încingi o petrecere pe interval. Te întrebai cum ar fi dacă te-ai ridica și ai începe să dansezi? Și tot tu îți raspundeai: “Probabil că voi fi singura”. Am stat toti, fortati de locatie, precum în scaune cu rotile si am dansat la unison de la brâu în sus. Și totuși, acord un premiu special unui puști de 7 ani care s-a miscat necontenit și pasional langă scaunul lu’ tati.
gmail
com
