Invitaţia ORDA pentru întâlnirea privind Acordul pentru dezvoltarea şi protecţia operelor pe noile reţele digitale, care va avea loc în data de 5 noiembrie 2009, ora 13:00 la sediul Centrului Info Europa din Calea Victoriei nr. 88, sector 1, Bucureşti (Piata Revoluţiei, Clădirea Biblioteca Centrală Universitară). Vă rugăm să confirmaţi participarea la numărul de telefon 021.317.50.60/70, persoană de contact: Alina Iordache, sau la adresa de e-mail: alina.iordache@orda.gov.ro.
DOWNLODEAZA acordul care se dezbate, precum si propunerile de modificare care ar trebui sa vina din partea utilizatorilor
Posted in copy++ on November 3rd, 2009 by fresh good minimal |
24 Comments
Fă un calcul rapid. Cam cât timp îţi ia să găseşti un album, gratuit, pe net? Un minut? Zece? Hai, o oră, dacă e vreun album obscur de electrojazz de prin 1937. Pe iTunes? Nu merge, Romania e încă un mare producător african de banane în viziunea departamentelor de vânzări de la Apple. Să zicem că nu-l downloadezi ilegal. Chiar şi dacă n-ar exista acest fenomen (cu ajutorul vreuneia dintre legile idioate pe care se tot chinuie să le impună la nivel european organismele pro-copyright), poţi găsi destul de rapid o listă de vreo 20-30 de siteuri pe care poţi asculta, gratuit, cam orice-ţi trece prin cap.
Şi aici vine elveţianul Gerd Leonhard cu o afirmaţie şi, pornind de la asta, cu o soluţie. Orice se întâmplă vreodată pe Internet, de la inventarea lui, e numai şi numai o simplă operaţiune de copiere. Biţii nu circulă liberi pe reţea, să-i culegem noi când avem chef, ci e vorba întotdeauna de un schimb între două sau mai multe calculatoare, care se face, evident, prin transfer de informaţie. Ei bine, deja avem o problemă, dacă e să ne luăm după talibanii copyright-ului care vor bani din orice.
Prin 2003, Gerd s-a trezit Nostradamus şi s-a apucat să facă opt predicţii legate de viitorul muzicii. A scris şi o carte, numită evident The Future of Music, împreună cu David Kuzac. Se găseşte de cumpărat aici. Ele sună cam aşa:
– Muzica va fi ca apa. Ceea ce ar putea însemna că va fi incoloră, inodoră şi insipidă, cam ca muzica dance românească, nici nu îngheaţă sub 0 grade, ca manelistele. Dar nu înseamnă asta, ci înseamnă că „muzica nu va mai fi un produs, ci un serviciu.“ Până de curând, cum o zice chiar Gerd, casele de discuri ştiau că e mai profitabil să vinzi sticla (CD-ul, caseta etc.), decât să vinzi conţinutul. Problema e că acum conţinutul e pe net şi e la fel de accesibil ca apa. Desigur, poţi să plăteşti în continuare pentru ea (cel puţin de când s-a inventat apa plată de la robinet).
– O plăcintă mai mare, felii mai mici. Actualul sistem va fi erodat de servicii digitale mai ieftine şi mai accesibile. Nu vom mai plăti la bucată, vom plăti accesul, sub forma unui abonament. Se întâmplă deja, pe last.fm sau Spotify. Cu toate acestea, va creşte consumul, datorită accesului mai rapid la informaţie. Cum ar veni, e mai simplu să asculţi un album în momentul în care afli de el, chit că e trecut de miezul nopţii, decât să te duci să-l cauţi la Cărtureşti şi să te alegi doar cu o şaorma de la Dristor.
– Diversitate şi omniprezenţă. Adică muzica va fi peste tot – acasă, la birou, pe mobil, pe ipod – şi vei putea găsi orice-ţi trece prin cap. Mă rog, cu o condiţie importantă: să existe. De o piesă cu Maria Tănase cântând Metallica nu-ţi face rost nici Steve Jobs, , in schimb de Marina Voica cantand Michael Jackson da, dar aia e alta poveste.
– Accesul la muzică va înlocui proprietatea. Adio harduri externe de 10 terabiţi. Or să apară siteurile pe care găseşti orice, la un search, şi asculţi cât ai chef.
– Accesul multipoint va fi un standard. Un fel de dozatoare cu muzică, la metrou, în gară sau în parc, pe principiul ălora cu Coca-Cola de la Romană sau ale celor cu seringi pentru heroinomani de la elveţieni. Evident, wireless, că USB-ul e deja depăşit de situaţie.
– Go direct. Majoritatea artiştilor vor comunica direct cu fanii, prin intermediul propriilor lor angajaţi care se vor ocupa de promovare, distribuţie şi ce o mai fi nevoie. Rolul caselor de discuri se va diminua.
– Software-organism de gestiune. Calculul cu hârtia, creionul şi şpaga vor fi înlocuite de tehnici de monitorizare care vor face consumul de muzică să fie cunoscut cât mai în amănunt. Gerd pomenea aici ceva şi de DRM-uri, care şi-au dat obştescul sfârşit, dar, desigur, nimeni nu poate fi perfect (Chuck Norris e doar excepţia care întăreşte regula).
– Mobile mania. Celularele şi orice dispozitiv wireless vor consuma mai multă muzică decât ar face-o orice site şi orice serviciu peer-to-peer, ever.
Cum protejam drepturile de proprietate intelectuala a celor care le detin, fara a ingradi dreptul la creativitate al viitoarelor generatii? Good copy, bad copy este un documentar despre conflictul dintre actuala lege a copyrightului si dezvoltarile tehnologice care permit samplingul, remixul, mash-up-ul si file sharingului peer to peer. Filmat in 2006 si pus la download free pe net, este el insusi un mash-up de interviuri cu artisti si produatori din Europa, via America, pana in Brazlia si Nigeria. Ajunge si in Rusia. Vorbesc avocati si directorul MPAA (Motion Picture Association of America), responsabil de raidul politiei din 2006 cand au fost confiscate serverele Pirate Bay. Avem dicutii cu cei doi fondatori ai siteului de torrente, precum si imagini de la raid. Din Brazilia si Nigeria, culmea, apar modele noi de business, atat in industria muzcala cat si in cea a filmului. Documentarul este definitoriu in ceea ce priveste cultura globala, din ce in ce mai vasta din cauza subtierii liniei dintre consumator si producator pana aproape de inexistenta.
La sfârşitul lui 2007, când Radiohead îşi lansau ultimul lor album de până acum, In Rainbows, online, pe principiul „pay-what-you-want“, toată lumea prevestea moartea sistemelor clasice de distribuţie. Doi ani mai târziu, sistemul inventat de Radiohead e doar o poveste de succes, în nici un caz un model de business viabil pentru alte trupe. Sau, mă rog, eu ca un film porno: toată lumea se uită, dar, în dormitor, trec la variante mai clasice, Vatican approved.
Şi asta pentru că există nişte condiţii necesare (şi suficiente) pentru ca acest model să funcţioneze perfect. De exemplu, dacă pe last.fm, înainte să-ţi lansezi albumul, ai vreo 60 de milioane de ascultări şi eşti depăşit doar de nenorociţii ăia de la Beatles care nu vor să-şi pună piesele pe iTunes, modelul funcţionează perfect. Te-ar ajuta destul de mult să ai măcar un album (dacă nu două sau trei) în cam orice top al celor mai bune albume din toate timpurile. Şi nici o piesă care se cheamă Creep n-ar strica. Mai trebuie, desigur să scapi de contractul pe care l-ai semnat cu casa de discuri. Unul dintre motivele pentru care ai vrea să faci asta este acela că, dacă atunci când vine vorba de o evoluţie tehnologică care le-ar putea afecta veniturile (cum ar fi mp3-ul) casele de discuri se grăbesc să schimbe legislaţia pentru a putea pune mâna pe un biştar cinstit, dar când vine vorba de contracte, aceştia devin subit neoconservatori, comportându-se ca talibanii când vine vorba de interpretările Coranului. Concluzia ar fi că poţi aplica modelul Radiohead, mai ales dacă eşti Radiohead.
Ziceam în postul despre Creative Commons, că o să vorbesc la un moment dat de calea „hard” a luptei împotriva actualei legislaţii a drepturilor de autor. Una pe care amatorii de cultură gratis o consideră romantică, cu piraţi simpatici şi veseli ca cei din filmele piratate cu Errol Flynn, iar producătorii de muzică şi filme o văd ca o activitate la fel de periculoasă ca traficul de droguri şi de fiinţe umane, în care piraţii, dacă nu se hrănesc cu carne de om, sigur se înfruptă cu poftă din carne de corporatist.
Vârful de lance al ambelor tabere este The Pirate Bay, cel mai cunoscut site de torrente din suta de mii de alte asemenea locuri de desfrâu peer-to-peer, pe care marile corporaţii se tot chinuie, de vreo câţiva ani buni, să-l închidă. Au început cu un raid ale poliţiei, prin 2006 care a confiscat serverele locale şi a stârnit urale de protest la Hollywood. MPAA-ul (Motion Picture Association of America) a dat însa un comunicat de presă de felicitări un pic cam prea devreme. La două zile de la „deces”, miracolele tehnicii moderne făceau că mirror-urile siteului care zăceau pe nişte servere din Belgia şi Rusia să readucă Golful pe ecrane, iar mica acţiune de PR a poliţiei locale să înregistreze primul succes important: o creşte a numărului de utilizatori a siteului, de la un milion, la 2,7 milioane. Au urmat o tentativă de cumpărare a statului independent Sealand, ca potenţial loc de mutare a serverelor, ba chiar s-a vehiculat ideea de a se cumpăra o insulă.
Asadar, sa continuam. Cum a aparut, in 1999, Rastermusic a scos o serie de 12 cduri, fix dupa modelul de business muzical pe care il provaduieste Trent Reznor acum: Connect with Fans & Give them A Reason to Buy. A fost o colectie care a sarbatorit sosirea noului mileniu.
Ideea principală din spatele seriei a fost de a trata produsul muzical, un CD, ca un periodic tiparit (de exemplu, ca o revista). Si-au dorit sa prezinte o serie de artisti importanti pentru ei si le-au cerut acestora, în avans, o declaratie a evolutiei lor sonore. Fiecare a stiut la inceputul lui 1999 in ce luna va aparea releasul sau. Singura restrictie a fost limita de 21 de minute, care sa simbolizeze de fapt secolul XXI. Nicio alta regula. Puteau furniza orice, aveau libertate totală de decizie.
gmail
com
