Fara indoiala, cea mai importanta inventie de la Dumnezeu incoace, Internetul ca masina de replicat carne digitala ne schimba vietile cu fiecare specie de tele-prezenta pe care ne-o permite. Ca mediu de manifestare preferat si populat de cei care l-au construit pana sa poate fi vorba de UGC, in marea lor majoritate programatori si geeks, internetul a evoluat rapid de la interfete text la aplicatii in nori, arzand rapid etapele pe seama carora alte media, mai lente, inca produc fum.
Pionierii retelei, multi dintre ei activi prin start-up-uri sau think-tank-uri, se intrec inca in extinderea posiblitatilor unui spatiu pe care toti vizionarii si l-ar, imediat, apropria. Tocmai pentru ca reuseste, in derizoriul si nimicnicia fiecarui click cu care creste, sa blureze notiunea de proprietate intelectuala intr-un mod mai emotionant si radical decat cei de la Xerox care, in esenta, n-au facut decat sa extinda inventia lui Gutenberg. Dupa ce-am trecut prin vremurile negre ale copierilor imperfecte, care adaugau noise a/v pe toate canalele, am ajuns, in sfarsit, la un mediu-rege in care orice poate deveni sau capata, in extenso, replica perfecta. Remixabila la infinit.
In loc sa ne bucuram ca am ajuns, macar pe un plan, ca conglomerat de natiuni si culturi, la un numitor comun, de care putem profita participand, incepem sa asistam la inchiderea granitelor. Cu legi care vor sa re-localizeze continutul media, din ce in ce mai multe organisme internationale vor inapoi monopolul asupra calitatii, productiei si distributiei media, control pierdut pe masura ce totul a devenit perfect replicabil intre indivizi ca mine si ca tine. Nu mai e de mult vorba de artisti in discursul lor, artistii au inceput sa invete ca fac parte chiar fara sa vrea din ecosistemul culturii free si ca, locul lor este privilegiat intr-o freeconomy bazata pe interactiune si produse complexe, adevarate noi media pentru mase.
“I posted a message on Twitter yesterday stating I thought The Beastie Boys and TopSpin Media “got it right” regarding how to sell music in this day and age. Here’s a link to their store.[illcommunication.beastieboys.com] Shortly thereafter, I got some responses from people stating the usual “yeah, if you’re an established artist – what if you’re just trying to get heard?” argument. In an interview I did recently this topic came up and I’ll reiterate what I said here.
If you are an unknown / lesser-known artist trying to get noticed / established:
* Establish your goals. What are you trying to do / accomplish? If you are looking for mainstream super-success (think Lady GaGa, Coldplay, U2, Justin Timberlake) – your best bet in my opinion is to look at major labels and prepare to share all revenue streams / creative control / music ownership. To reach that kind of critical mass these days your need old-school marketing muscle and that only comes from major labels. Good luck with that one.
If you’re forging your own path, read on.
• Forget thinking you are going to make any real money from record sales. Make your record cheaply (but great) and GIVE IT AWAY. As an artist you want as many people as possible to hear your work. Word of mouth is the only true marketing that matters.
To clarify:
• Parter with a TopSpin or similar or build your own website, but what you NEED to do is this – give your music away as high-quality DRM-free MP3s. Collect people’s email info in exchange (which means having the infrastructure to do so) and start building your database of potential customers. Then, offer a variety of premium packages for sale and make them limited editions / scarce goods. Base the price and amount available on what you think you can sell. Make the packages special – make them by hand, sign them, make them unique, make them something YOU would want to have as a fan. Make a premium download available that includes high-resolution versions (for sale at a reasonable price) and include the download as something immediately available with any physical purchase. Sell T-shirts. Sell buttons, posters… whatever.
Eşti producator şi vrei ca piesele tale să ajungă liber la ascultător sau la DJii care le remixează. Ia-ţi o licenţă Creative Commons pentru a-i enerva legal pe corporatiştii industriei muzicale mari iubitori de înhăţat bani şi de pe urma muncii tale. Sa vedem cum şi de ce.
Creative Commons (CC) se adresează direct artiştilor. CC e o organizaţie nonprofit, creată în SUA, răspândita în destule ţări din lume, care încearcă să pună la dispoziţia creatorilor din toate domeniile licenţe prin care aceştia pot să gestioneze cât mai precis drepturile pe care le fac publice şi cele pe care vor să le ţină pentru sufleţelul lor. Toate traducerile licenţelor au fost făcute de grupuri de iniţiativă locale. Localizarea presupune traducerea şi adaptarea licenţelor CC la legea locală. „Licenţa trebuie să fie cât mai asemănătoare cu cea originală, în limba engleză, pentru a avea o compatibilitate între ele – de exemplu cea din Franţa cu cea din China –, dar, în acelaşi timp, să nu fie nici o dispoziţie care să încale legea locală“, spune Bogdan.
Bun. Deci eşti un muzician şi ai o piesă, să zicem. Ce naiba faci cu ea? „Dacă vrei să-ţi păstrezi toate drepturile, nu ai nevoie de Crative Commons. CC a pornit de la principiul că între «toate drepturile rezervate» şi «nici un drept rezervat» trebuie să existe o cale de mijloc“, zice Bogdan. Dacă nu-i pui nicio licenţă şi-i dai drumul pe net, ei bine, te anunţ că legea nu specifică nicăieri că tu trebuie să scrii (C) în coada fişierului. Piesa are copyright din secunda în care i-ai dat save, iar UCMR dansează pe cadavrele radiourilor care o difuzează fiindcă le-ai dat tu un mail şi le ia banii. (De fapt, o sa aflăm mai încolo, UCMR le ia banii oricum). Totuşi, poţi să-i scapi de probleme pe ceilalţi artişti, care se hotărăsc să-ţi remixeze piesa, pe DJ-ii care o pun într-un mix pe care-l urcă pe un site sau pe fanii care îţi sharuiesc muzica pe The Pirate Bay, alegând una dintre licenţele CC.
Until 1877, when the first sound recording was made, sound was a thing predicated on its own immediate disappearance; today it is increasingly an object that will outlast its makers and consumers. It declines to disappear, causing a great weigt of dead music to press upon the living. What to do with it? An organic response has been to recycle, an answer strenuously resisted by traditional music thinking. Yet, plagiarism, once rejected as insupportable, has today emerged both as a standard procedure and as a consciously self-reflexive activity, raising vexed debates about ownership, copyright, skill and cultural exhaustion. This essay attempts to sketch the history of plunderphonics and relate to it to the paradigm shift initiated by the advent of sound recording.
In this article, Cutler places sampling and “plunderphonics” in historical perspective, examining the ways in wich recording and musical technology have altered the very nature of music and musical practice. [Audio Culture. Readings in Modern Music, edited by Christoph cox and Daniel Warner]
John Oswald’s “Pretender” and other pieces – all originated from existing copyright recordings but employing radically different techniques – were included on an EP and later a CD, Plunderphonic (Oswald 1988). Both were given away free to radio stations and the press. None was sold. The liner note reads: ‘This disc may be reproduced but neither it, nor any reproductions of it are to be bought or sold. Copies are available only to public access and broadcast organizations, including libraries, radio or periodicals.’ The 12″ EP, consisting of four pieces – Pretender (Parson), Don’t (Presley), Spring (Stravinsky), Pocket (Basie) – was made between 1979 and 1988 and released in May 1988, with some support from the Arts Council of Canada. The CD, containing these and 20 other pieces was realized between 1979-89 and released on October 31st 1989 and was financed entirely by Oswald himself. Between Christmas Eve 1989 and the end of January 1990 all distribution ceased and all extant copies were destroyed. Of all the plundered artists it was Michael Jackson who pursued the CD to destruction. Curiously Jackson’s own plundering, for instance the one minute and six seconds of The Cleveland Symphony Orchestra’s recording of Beethoven’s Ninth which opens Jackson’s Will you be there? on the CD Dangerous, for which Jackson claims no less than six credits, including composer copyright (adding plagiarism to sound piracy), seems to have escaped his notice.
În principiu, toată povestea cu drepturile de autor poate fi rezumată cam aşa: dacă la un moment te loveşte o idee genială şi scrii o carte, compui o piesă sau faci un film care are succes, tu, copiii şi nepoţii tăi vor trăi linişti şi fără probleme financiare tot restul vieţii. Sau, mă rog, conform legii române, chiar 70 de ani după moartea ta. Pentru că, după aceea, creaţia ta devine patrimoniu universal şi poate fi folosită de oricine fără să plătească nimic. În practică, toată chestia asta e mult mai complicată decât atât.
Eşti un tânăr artist şi ai crede că muzica pe care o faci, dacă are cât de cât succes, îţi va asigura un trai liniştit. Iniţial, articolul acesta ar fi trebuit să fie despre cum funcţionează legea de la noi, cu o analiză aplicată, pe articole. Cum cunoştinţele mele de drept sunt, însă, ale naibii de limitate, iar legea este atât de plină de aberaţii încât la fiecare articol te enervezi puţin, povestea o să se transforme într-o adunătură de istorisiri mai vechi şi mai noi – şi de comentarii (potenţial subiective) despre cât de simpatică e industria autohtonă.
În primul rând, dacă semnezi cu o casă de discuri românească, ia-ti adio de la drepturile mecanice. Acestea sunt partea care revine artistului din vânzările albumului. Contractele prevăd că, aceste drepturi se plătesc doar după ce editorul (casa de discuri) îşi recuperează integral investiţiile în promovarea şi producţia albumului respectiv. Lucru care se întâmplă mult prea rar (pe la vreo 50-60.000 de bucăţi vândute, eventual), ca să conteze cu adevărat. Ca să protejeze autorii de lăcomia caselor de discuri, care vindeau pe vremuri sute de mii de casete şi spuneau că s-au dat vreo 500, ba uneori chiar se piratau singure, s-a inventat celebrul timbru cu hologramă. Aşa, poţi afla oricând de la ORDA câte timbre au fost comandate pentru un anumit album.
Desigur, legende au apărut şi pe această temă. Se zice, de exemplu, că albumele cu Madonna, Michael sau East17, să spunem, sau ce se vindea mai bine pe afară, purtau nişte holograme care ar fi trebuit să fie pe albumele lui Bambi sau cine ştie ce altă trupă obscură de la noi. De ce? Pentru că ai noştri raportau celor de afară vânzările în funcţie de holograme. Iar un album Madonna cu hologramă Bambi, nu se raporta nicăieri. Bambi costa 100 000 de lei vechi, Madonna vreo 600 000. E posibil să fie invenţia unor guri rele, dar te face să te simţi mai puţin prost atunci când ştii că tu oricum i-ai dat jos piesele de la Kazaa.
gmail
com
