Slalomând mai important ca Alberto Tomba printre aburi de ălgi, sări de mări şi alte idei demne de îmbrăţişat auditoriul până la epuizare, am decis să nu mai fiu supărat pe tastatura usb 2.0, marca HP. Au apus first days of May, deci plei!
Când vine vorba de fotbal, politică, maşini, sex în grup, fiscalitate şi sentimente, toţi suntem experţi în toate. Cât despre muzică, dacă te pune dracu să scapi vreo părere, toată audienţa intră în fibrilaţii mai rău decât atunci când scapi un pârţ anonim la un parastas de bisexuali, vorba epistolei. Aşa că de ce tocmai eu, proaspăt lovit de criza vârstei a doua, mai rău decât un autobuz plin cu astmatici în care s-a înfipt un marfar, să nu mă duc la mare?
Motivaţia e simplă, sărbătoream alături de mine, al 15-lea unu mai consecutiv. La mare!
Şi după ce m-au alungat hoardele barbare din Vamă, vineri, spre miez de noapte, m-am parcat direct în epicentrul dezmăţului: parcarea de la Marea Neagră, hotelul, acolo unde se aruncă gunoaiele de la Kudos, şi din rest. Că tot veni vorba, la Kudos duduiala să tot fie maximă pe la vreo dou`, ora aproximativă a aterizării. Li se face şi acum literelor pielea găină când mă gândesc cum vuia lumea din toate părţile.
Unde Vuia toată lumea, la Sunwaves? Şi dă-i bice!
Şi aşteptam toţi ca nişte copii în faţa cofetăriei Macu Roşu, poate poate prindem ceva bragă. Depăşim cu emoţie prima triere făcută de jandarmi curioşi de ce avem prin portofele, dar la următoarea se complică mai rău decât teorema fundamentală a calculului integral. Cei cu bilete în stânga, cei cu cash în dreapta. Ba nu, “invers!”, se striga. Hai că era mai bine la început şi tot aşa. Ce mai conta, corturile nu pleacă-n mare şi-n portofel de obicei nu ascund nimic.
Şi gata, verde stop! Am intraaaaaaat! O fi unu maiu’ ăsta o totală petrecere de mase, înghesuit, transpirat, cu coadă nesfârşită la bar şi-n budă, dar participantele, tinere, bătrâne, piţi, fiţi, blonde sau brunete, înalte sau pitice, să dea dracu de nu erau outfitate de tot respectul. Cât despre ei, nişte ţărani cu ochelari pirat în apropierea pupilei. Oare am fost singurul care mi-am pus la iebar nişte colecţii importante de erecţii?
dreamferry: Inca de la deschidere The Ark avea toate premisele sa devina nucleul hip al capitalei. Prea mare pentru adunari intime, prea mic pentru evenimente cu succes de casa, prea fancy pentru unii, prea in tiganie pentru altii, sub asteptari din punctul de vedere al sunetului prost si cu ecou, prea vibrant din gurile de aerisire, locul nu a reusit inca sa convinga si sa atraga decat cu rare ocazii. Dar cel mai important cred ca este imaginea pe care si-a format-o.
Explorand o zona mai putin cunoscuta si populara la noi, dar extrem de agreabila, The Ark a gazduit o pleiada de trupe si artisti berlin-based, insa de fiecare data cu preturi mari la intrare si numar redus de spectatori. Urmand aceasta linie in ultima vreme, au adus in Romania artisti care nu mai sunt neaparat “pe val”, dar care au contat enorm in istoria si educatia muzica a multora dintre noi si la care rezonam cu cea mai sensibila coarda acum cativa ani. Cine n-a oftat alaturi de Lali Puna, cine n-a zburat cu Múm, cine n-a plutit cu Isan, cine n-a vazut-o pe Bridget Jones in Ms. John Soda, si cine n-a adormit macar o data cu zambetul pe buze cu B.Fleischmann? Indie pop cu voci pentru suflete sensibile, muzica de plutire si visare in ritmul glasului rotilor de tren.
Vineri, desi evenimentul Morr Music era anuntat incepand cu ora 9, la ora 11 umpleau sala doi entuziasti extrem de punctuali si doi indragostiti, depasiti de departe numeric de personalul de la bar. Era bine ca nu stateai la coada la bauturi. Pana-n miezul noptii s-au tot adunat un miez de vreo 40-50 de suflete, toate dedicate si venite fix la tinta. Cum nu se mai putea trage de timp, seara a inceput cu Tied and Tickled Trio, redus la un singur component care a performat un live de jumatate de ora inspirat de o inregistrare din 1966. Usor debusolati ne-am adunat cu totii in fata, dar pana sa ne dam seama exact ce si-a propus, s-a si terminat, asa ca ne-am reintors cu totii la bar.
De mentionat neaparat noua fata a The Front, The Ark, Musafir sau cum i-o mai zice, cu mobilier retro saptezecist, fotolii balansoar design si o masa mare si alba de nunta ce troneaza in mijlocul incaperii. Ca o sufragerie comoda si extrem de incapatoare pentru tine si gasca ta de 30 de prieteni. Plecata din fata scenei la un refill de pahare in pauza dintre artisti, bruma de spectatori a uitat sa se mai intoarca, asa ca Populous s-a trezit singur singurel fata in fata cu liveul sau extrem de antrenant si dansant. Si s-a distrat de minune dansand ca apucatul. Intre timp, noi cei prezenti in sala, ne zbateam intre sentimente de culpabilitate si jena fata de artistii invitati si importanta care li s-a acordat si porniri cu tente agresive fata de organizatori, care se aflau la al nu stiu catelea eveniment ratat dintr-o lipsa acuta de interes, dar mai ales de promovare corespunzatoare. Dar muzica era buna, chiar foarte buna, fara legatura cu ce ascultasem pe myspace. Atat de buna, incat dupa trei piese ne-a tras ca intr-o capcana, cu tot cu fotolii si balansoare in fata scenei, ca in primul rand la teatru. Inca o piesa si ne-a sculat si de pe scaune, iar picioarele nu ne-au mai ascultat si au inceput sa-si faca de cap. Ritmat, de-dans indracit.
Eu nu l-am prins pe Heathen Audio la Post Cochet, dar i-am ascultat setul Post Paste. Vorba lui de-dans, frumos domne, frumos, n-am ce scrie, a fost extraordinar! Uitat-va la tracklist, numai bunatati, ce sa mai ai de comentat?
Pe drum spre Carl Craig, catre Kristal, pe la miezul noptii, primesc un sms: “E goleanu. Vino, vei fi prima fata”. Nu sunt prima, mai sunt trei, printre 30 de barbati. Barbatii tin cu Detroit, fetele tin post. La garderoba…gol. Nu e nimeni, doar 10 geci pe umerase. Este a doua teapa pe care o ia Carl Craig in Romania, l-a mai adus odata, in 2006, Clubbing Mag la Arelenele Romane, nici atunci n-a fost cine stie ce public, dar macar a fost ceva. Acum pune Jay Bliss, un techno potolit.
De nici unde, in calmul clubului, apare in viteza, mergand teleghidat pe tocuri cui, o animatoare in corset, cu talia ca furnica si cu chilotii-n fund. Se infige ca o sageata-n bar, da un shot peste cap si hopa sus pe cub, la job. Cred ca-a baut ca sa se-ncalzeasca. Acum inteleg de ce nu era nimeni la garderoba, in club e frig, trebuie sa tii geaca cu tine. Danseaza cativa baieti vizibil aranjati de club: ochelari de soare, palarie hip, cravata subtire in jurul unui guler de camasa ridicat pe stilul Alain Delon Pokemon. Asist la filmul The last of the Pokemons. Aflam ca ora la care pune Carl Craig e 2:30 si plecam, la Post Cochet. Chiar daca la telefon mi se spune ca e gol, macar mai sunt niste prieteni.
Cat facem insa pe drum cu masina de la Kristal pana in centru, la Embryo se umple. Fete (!), atmosfera, socializare, lumina, iedera din plastic care imbraca peretii pervers, camere video in colturi, care nu stiu cat capteaza in bezna, dar in lumina sunt numai vedete, deocamdata Pedro, Tati si Mamulos. Prieteni care fac cu mana de la balcon, un scafandru care ma pupa (e Paul), o fata care se da in leaganul agatat din tavan, langa pupitru (e Ada si e ziua ei). Ma sui si eu in leagan, sa vad cum se vede clubbingul de deasupra boxei. Se vede, dar nu se aude. Se opreste muzica. Logan anunta la microfon ca s-a stricat un CD player. Muzica continua, as spune in surdina, avand in vedere ca Embryo e club. E foarte incet, dar e la maximum. Paul face vocalize din leagan. Apoi ii canta Adei Happy Birthday. Pe peretii balconului ruleaza diapozitive.
A treia petrecere Kompakt in Romania cu clubul jumatate plin de ajungi sa vezi mai mult jumatatea goala. Nu stiu de unde inapetenta pentru Kompakt but it’s a fact, oamenii nu au succes la noi. Ai impresia ca tot publicul de club s-a blocat in reteta de succes a Kristalului ascultand aceleasi nume de ani de zile fara a-si pierde deloc din entuziasm (pretty scary: i mean, Marco Carola nu era tare nici cand era la moda dar in 2010?), iar ceilalti au ajuns sa refuze experienta de club preferand alte locatii si anturaje. E laudabil ce face Martinul si sper sa ramana consecventi chiar si in fata insuccesului de moment. Au mai incercat si acum un an o mica revolutie in line-up-ul local (Anja Schneider, Efdemin) dar au parut sa dea inapoi dupa primele nereusite. Acum incearca din nou fie ca e vorba de labeluri valoroase dar nu atat de cunoscute la noi fie ca e vorba de zone complet noi cum ar fi petrecerile disco oriented. Pana la urma, vechiul public a murit iar cel nou abia se naste. Pana atunci sa ne bucuram de seturile lui Heathen Audio (in premiera la Martin) si Bogdan:
Heathen Audio – Jam 006 (@Studio Martin, Kompaktorama)
fgm: Cum intru la The Ark, ma intampina un bodyguard cu parul alb: “Nu vreti totusi sa va puneti o bratarica?”. “Cum sa nu…”, si-i zambesti, “daca e cu bratarica, imi pun doua!”. Nu se stie cum il cheama, asa ca decidem sa-i spunem domnul Tudor de la usa, caci e prea respectuos ca sa-l cheme Costica. Fara atentionarile lui, multi ar fi cei care ar gresi intrarea si ar da cu capul in geam. I mingle. Dreamrec face proiectii pe fasii de panza alba.Tom Wilson la platane. Timpul a fost bland cu el, nu s-a schimbat prea mult, pune aceeasi muzica ca acum cativa ani. Cand intra Joakim cu trupa, ne adunam toti fagure in fata scenei. In fata boxei, basul adie ca un vanticel si simti cum ti se-aciduleaza berea-n gat. De ce nu mi-a spus nimeni ca trebuie sa-mi iau dopuri? Liveul e noisy, dar nu e animat. Vorba aia, are coaie, n-are suflet. Cei patru stau pe scena ca la job, fara a se misca prea mult, ma simt si prost in fata lor, ca ma agit prea tare. Eu si inca vreo patru, cinci, sase, dar nu mai mult. Ma bucur ca aud Joakim, doar ii asteptam de doi ani, hiturile invatate deja pe de rost ma fac sa fluier si sa tip, dar la fel de bine puteam sa ascult un cd, pe niste boxe bune. Ma cert in gand: iara fac mofturi, iar sunt nemultumita. Ma relaxez dupa o tura de club ce imi confirma ca nu sunt singura cu astfel de opinii. Unii chiar s-au ascuns la subsol, la o vorba, la un fum. Dupa care urmeaza Joakim Dj set, care foarte bine putea fi si Tom Wilson. Foarte bun beatul, pacat ca-l strica vocile housesiste de acum trei ani. Imi indes in urechi servetele pe post de dopuri si-mi propun sa rezist setului care pare a fi o gluma, numai ca sa-l ascult pe Bogdan. O piesa e buna, o piesa ma trimite la subsol. Cand imi da doua palme, cand ma pupa. Dar ma pupa mai rar. Mai des … dans, antren si voie buna ca-n Mamaia ’90. Cand pune Snoop Dog – acest moment istoric – fetele dau din solduri pana la podea si inapoi sus, in timp ce urla ca lupul la luna. Ma duc la Bogdan si-l intreb: bai, cu ce intri dupa asta? Raspunsul suna de parca ar fi spus “Amin”: “cu Detroit techno”.
dedans: Pe mine m-a spart live-ul :). La sfarsit am plecat extenuat (de cand nu am mai fost extenuat) si am facut o tura de oameni carora stiam ca le-a placut. Bai, cum a fost, bai, ce bine, excelent, bla, bla. I-am evitat pe aia cu mutre mai indiferente, prea fusese bine ca sa aud o parere plictisita, m-am mentinut in zona de confort si confirmare. Dupa prima parere oarecum negativa (nu ca rau, dar nici prea bun) au inceput sa curga nemultumirile, dar deja eram in stare sa le fac fata fara a fi prea rau afectat (desi evident am fost, imi mai venea sa urlu: “bai da voi chiar vreti sa fie totul perfect, traiti numai in best of-uri?”). Intr-un fel, era de asteptat sa se intample asta. Unii nu mai vazusera chitari de ani de zile, altii venisera tocmai pentru ca auzisera ca e cu chitari. Ca e prea techno, ca e prea rock. Da’ amandoua impreuna nu e bine? Nu aici e bucuria? Mai e divide-ul actual? Au vrut sa faca show si au cantat piesele cele mai dansante, in principal de pe primul album. Me happy. Altii isi doreau mai prog, mai slow, mai psihedelic. Altii un mac in intuneric. Eu am tipat “Rocket Ride” in fata, iar la bis au cantat “Rocket Ride”, cum as fi putut sa fiu nemultumit? Instrumentele live pe scena (combinate cu sonorizarea excelenta) au o forta pe care nu ti-o da niciun cd. Bun, e altceva, e o alta forma de consum, nu intri in trip, ci astepti sfarsitul sa aplauzi. Love them both.
Cum a fost? A fost frumos. Erau nişte băieţi îmbrăcaţi frumos, în alb (deşi cel de la chitară şi-a luat imediat pe el un pulover roşu, frumos şi el totuşi), care cântau melodii frumoase după melodii frumoase. Lumea stătea frumos şi se uita la ei, ba unii chiar se pupau. Era frumos când se pupau. Până şi luminile şi proiecţiile alea simple, cu mult Air, erau frumoase. Era ca în filmul acela al lui Michel Gondry, La Science des rêves, doar că fără personaje şi fără scenariu. Doar Amour, Imagination, Rêve, dar în versiunea aia frumoasă, de fete de 13 ani. Fete frumoase.
Acum să nu înţeleagă cine că nu mi-a plăcut. A fost frumos, pe bune. Dimineaţa m-am trezit cu o melodie de-a lor în cap. Aia cu How does it make you feel. Şi după ce mi s-a repetat de câteva zeci de ori, într-un loop imposibil de oprit, m-am uitat în oglindă, m-am simţit puţin Adam Sandler şi am fost nevoit să dau un răspuns:
I feel pretty,
Oh, so pretty,
I feel pretty and witty and….
Nicholson a intrat în scenă când am ajuns la spuma de ras. (Pentru cine nu stie faza din film, dupa more)