Carl Craig / Post Cochet / Post Clubbing

pictures by dreamferry

Pe drum spre Carl Craig, catre Kristal, pe la miezul noptii, primesc un sms: “E goleanu. Vino, vei fi prima fata”. Nu sunt prima, mai sunt trei, printre 30 de barbati. Barbatii tin cu Detroit, fetele tin post. La garderoba…gol. Nu e nimeni, doar 10 geci pe umerase. Este a doua teapa pe care o ia Carl Craig in Romania, l-a mai adus odata, in 2006, Clubbing Mag la Arelenele Romane, nici atunci n-a fost cine stie ce public, dar macar a fost ceva. Acum pune Jay Bliss, un techno potolit.

De nici unde, in calmul clubului, apare in viteza, mergand teleghidat pe tocuri cui, o animatoare in corset, cu talia ca furnica si cu chilotii-n fund. Se infige ca o sageata-n bar, da un shot peste cap si hopa sus pe cub, la job. Cred ca-a baut ca sa se-ncalzeasca. Acum inteleg de ce nu era nimeni la garderoba, in club e frig, trebuie sa tii geaca cu tine. Danseaza cativa baieti vizibil aranjati de club: ochelari de soare, palarie hip, cravata subtire in jurul unui guler de camasa ridicat pe stilul Alain Delon Pokemon. Asist la filmul The last of the Pokemons. Aflam ca ora la care pune Carl Craig e 2:30 si plecam, la Post Cochet. Chiar daca la telefon mi se spune ca e gol, macar mai sunt niste prieteni.

Cat facem insa pe drum cu masina de la Kristal pana in centru, la Embryo se umple. Fete (!), atmosfera, socializare, lumina, iedera din plastic care imbraca peretii pervers, camere video in colturi, care nu stiu cat capteaza in bezna, dar in lumina sunt numai vedete, deocamdata Pedro, Tati si Mamulos. Prieteni care fac cu mana de la balcon, un scafandru care ma pupa (e Paul), o fata care se da in leaganul agatat din tavan, langa pupitru (e Ada si e ziua ei). Ma sui si eu in leagan, sa vad cum se vede clubbingul de deasupra boxei. Se vede, dar nu se aude. Se opreste muzica. Logan anunta la microfon ca s-a stricat un CD player. Muzica continua, as spune in surdina, avand in vedere ca Embryo e club. E foarte incet, dar e la maximum. Paul face vocalize din leagan. Apoi ii canta Adei Happy Birthday. Pe peretii balconului ruleaza diapozitive.

Ma duc sus, ma intalnesc cu cineva care ma ia jos, ajung jos, ma intalnesc cu cineva care ma ia sus. Sus, jos, sus, jos, clubul asta ar f trebuit sa se numeasca De Colo-Colo. La punctul de intersectie intre zona superioara si cea inferioara, adica langa scari, pe-un perete, sta in umbra un poster cu Laura Vargalui alaturi de-un roker cu ochelari de Elton John si batic pe frunte, facut in 1991. Post cochet sau ce? Emblema clubului. Sus, jos, sus, jos. Logan e putin criptic, dovada ca la balcon Milosh si-a pus castile, a dat drumul la Ipod si da din cap pe alt ritm. Asculta Add N to X, mai bine Logan. Pe o boxa, o fata cu batic in cap danseaza aerobic. Logan nu e la platane, a plecat si a lasat pupitrul precum camionul fara sofer. Aflu ca la Recoil a fost depresiv da bun. Bun frate, bun. Cand plec din nou la Carl Craig, deja se aude mai tare. Dar muzica lui Logan imi face rau fizic, mi-a mai facut asta numai DJ Pionu, la Kristal, acum vreo doi ani.

Este incredibil contrastul dintre vibeul clubului, care te acapareaza instant si te face sa stai la party, si ceea ce ofera de fapt. Desi la mine in sufragerie ar primi probabil nota 10, sunetul este aici deocamdata de la prost in jos. Plasticul de pe pereti este kitchios la maximum si totusi nu deranjeaza pe nimeni, nici macar pe mine, poate pentru ca e”altceva”. Ce se intampla de fapt este bucuria la  visul comun de a exista un club pentru o prima generatie din ceea ce-nseamna post clubbing, o generantie care nu mai tresalta de mult la Luciano si se bucura la muzica, nu neaparat la numele de la platane. Clubbingul fara socializare, sa stai  trei ore cu pumnul ridicat in fata la DJ, nu mai are sens. E pentru alta varsta. Asa se intampla, de la natura. Embryo e acel loc in care poti sa bei un pahar si sa ai o discutie la lumina, sau sa te destrabalezi nestingherit si pervers. Deocamdata insa, ne bucuram ca omul indragostit de relatia care isi imagineaza ca ar putea fi. Si pompam cu vibe in asta.

La 2:30, la Kristal e mai gol decat la 12:30. Nu mai sunt 30 de oameni, acum sunt 20. Carl Craig nu mai pune. “Uite-te la el, e negru de suparare”, mi se spune. Ma uit la el. E negru. Sta pe canapea, in spatele pupitrului, flancat in dreapta de doua fete si in stanga de un vorbaret cu sapca. Ma misc din inertie, robotic, minimal, sa treaca timpul si realizez in timp ce dansez ca i-am copiat miscarile lui Modelu, care apropo, sunt cu Creative Commons. Mai arunc o privire pe ring, “uite, a mai venit lume”, spune cineva si toata lumea din jur izbucneste in ras. La platane, Jay Bliss. In fata lui, pe cub, nu-mi dau seama daca domnisoara ce danseaza e animatoare sau isi doreste sa fie. Ma induc in eroare articolele de imbracaminte, cam multe. Si nu se vede fundul. Ma mai sprijin de-un perete, ma gandesc ca-i trist, si plec. Nu ma-ntorc la Post Cochet. Pentru ca pe drumurile dintre cluburi mi-a fost dat sa ascult niste Mettalica la volum exagerat, am obosit pshic si-am clacat in pat. L-am pierdut la Post Cochet pe Paul, dansand in chilot cu codita de blanitza la spate, incaltat cu saboti din lemn cu paiete, aratandu-si picioarele sexy si hairy. Pentru ca Pisi Love, adica dragostea de pisica, este de la sine inteles sexy si  hairy. Nu l-a pierdut insa pe Paul insusi Carl Craig sosit acolo direct din Kristal, cu un mic alai ce a sperat toata noaptea sa puna macar o piesa. N-a pus.

Asadar, in urma acestei nopti as imparti de acum djii in line-up-uri de clubbing si line-up-uri de post clubbing. Luciano e pentru clubbing, labelul Kompakt este pentru post clubbing. La fel si cu locatiile. Kristal e pentru clubbing, Carl Craig si Post cochet sunt pentru post clubbing. Cu Martinul trebuie sa va hotarati: il faceti de clubbing sau de post clubbing? A se tine cont ca post clubbingul e o nisa, suntem toti aia putini care formam acum zece ani nisa numita clubbing.

Posted in cum a fost? on April 6th, 2010 by fresh good minimal | 63 Comments