Panorama pananarama I

Berlinul, un Detroit european, in ale carui hale industriale traieste triumfal bassul – auzi povesti despre squaturi de 200 de oameni care locuiesc toti pe un etaj al unei fabrici, in timp ce deasupra se aude hard techno. In weekend se merge la club cu metroul, care circula si noaptea. Vagoanele sunt precum niste cutii rosii, galbene, de carton, iar peroanele sunt super full de oameni cool. O natie de hipsteri, stai si te holbezi la cum sunt imbracati, accesorizati, texturati si frezati. Nimic fancy, nimic glam. Se poarta trashy. Este permis sa bei pe strada, asa ca se bea multa bere pe strada.
Ca sa ajungi la oricare dintre cele trei cluburi importante – Maria, Watergate, Panorama – cobori la metrou aproape de gara. Te indrepti catre ultimul, teleghidat dupa un candelabru ce lumineaza dintr-o uzina, pana dai intr-o coada de oameni, te asezi la coada, are 27 de metri si e foarte frig. Nemtii sunt caliti, stau la club, la coada, de mici. Dupa 40 de minute reusesti sa imbunezi bodyguradul sa te lase inauntru fara ID, dar cand te vezi intrat realizezi ca ai gresit, nu esti la Panorama, esti la Fritz. Pleci dezamagit, vei mai stai odata-n frig.

Panorama se ascunde la cateva strazi departare, intr-o fosta centrala electrica imensa. Nu ii vibreaza geamurile de la bass. Coada de aici se intinde si ea pe cativa zeci de metri, astepti zgribulit sa iti vina randul, sa fii studiat si analizat. Te priveste in fata o geaca de piele cu buza de jos ciuruita de piercinguri si fata batuta de tatuaje, iar din spatele usii se uita la tine alti vigilenti de-ai casei, iti examineaza atitudinea, hainele si hotarasc daca te integrezi sau nu. Nu intra turistii frumos ferchezuiti, grupurile mari, cocalarii spanioli, rastamanii, glamul, americancele bete cu gura mare, puse pe agatat. Odata trecut de piercinguri, zici multumesc. Dai geanta la control, iti opresc aparatul foto la intrare, platesti 12 euro si ti se pune stampila – pentru tine, un moment important. Intri la garderoba, o hala unde domneste linistea si calmul, de parca ai fi la biblioteca. E ca tranzitia catre o alta lume. Gecile si gentile stau precum cartile, aliniate frumos pe numere, fiecare pe cuierul ei. Nu se pune vreodata problema sa nu mai fie locuri. Primesti numarul 1139 si te-avanti in bezna, ghidat de bass.

Prima incapere are ringul de 18 metri inaltime, totul este otel si beton, cu multe ferestre inalte, care nu duc spre lumina, ci spre alte incaperi. Este un templu unde Luke Slater sparge peretii, dar din nou, nu vibreaza nimic. Sunetul trece prin tine si n-ai nevoie de dopuri de urechi. Esti in recunoastere, nu stii pe unde sa o iei, cauti si tu, precum locul in societate, locul in club. Nimeresti in zona scooterilor blonzi, la bustul gol, dansand dezlantuit sau care doar se zbat in fum. Te simti ca un liliputan in tara vikingilor, a techno vikingilor, sunt o alta specie, sunt technoizi care miros atat de puternic incat te intorc instant din drum. Iti faci loc tinandu-te de nas printre piepturi goale si agitate; trebuie sa tii capul pe spate ca sa vezi vreun chip incordat.

Un etaj mai sus, la Panorama Bar, atmosfera este mult mai relaxata si lumea nu se dezbraca. Dar nici nu se isterizeaza cu mainile pe sus, la DJ, desi toti danseaza si apreciaza. De fapt, daca nu cunosti locul, nici nu-ti dai seama unde e pupitrul, sunetul se aude la fel de bine din orice colt. Pupitrul este tapetat cu faianta, o mare parte din ea cazuta, iar monitoarele atarna de tavan in lanturi de otel. Ringul este plin de vineri pana duminica seara. Nu se fumeaza pe ring, ci doar in locuri special amenajate, pierdute pe scari de unde vezi Berlinul de la inaltime. Se bea apa in sticle de bere si nu se plange nimeni atunci cand se aude numai minimal. Acum pune muzica Basic Soul Unit, un japonez din Toronto, deep house, nu-jazz si techno, care te plesneste si te biciuieste, desi nu e violent. De fapt, este atat de frumos, ca-ti vine sa iei in brate-un perete. Ai vrea sa dai 3 euro pe-o bere, dar nu te poti urni de pe ring, desi barul e la doi metri in spatele tau. Luminile te transpun intr-o alta dimensiune, sunt multe, intermitente si nu obosesc ochii. Si totusi…ei nu stiu, dar toti prietenii tai sunt aici. “Hai mai in fata, vreau sa ma arunc pe DJ”, este 6:30, tu esti vinylul si esti luat la scratchuit. Daca vrei sa te intinzi, sa te odihnesti, gasesti aruncat pe la balcon un pat, din care poti privi lumea dansand. Vei continua sa dansezi si tu, din pat.

Te mai ratacesti pe niste scari, treci pe langa oameni dormind adanc in balansoare, urci sus, sus, sus, de unde se vede clubul in maretia lui coplesitoare. Te subjuga, the club like a God, veniti toti sub cupola mea si ascultati-mi ritmul. Mai mangai o coloana, iti aduci aminte de Faithless, this is my church…Cand te hotarasti sa pleci, nu mai stii pe unde se iese. Pe unde se iese? Pe unde-ai intrat. Pe unde-ai intrat?

Posted in outfun on March 10th, 2009 by fresh good minimal | 10 Comments