Top2EVER by Julien Britnic

Afectiva, emotionala, viscerala, catarctica, jemanfisista, BUNA (cu Comic Sans, pls), “de masina”, intotdeauna mi-au placut adjectivele muzicii. Si astfel, lumea dansa gotic, bauhaus, romanic, brancovenesc, ba chiar termopanic, ca sa fac o aluzie la aforismul mereu atribuit altei celebritati – “a vorbi despre muzica inseamna a dansa despre arhitectura”. Paradoxul si eterna frustrare a criticii/bloggingului muzical, deh. Marea sansa e ca, totusi, la nivel personal, muzica ne este soundtrack si atunci unii dintre noi pot spune cu aere snoabe ca “eram terminata, stii, in acea sambata, disco-ul mi-a salvat seara” sau “nu puteam trece peste acel break-up daca nu ascultam dubstep, stii, the ex-significant other era genul suav, pop scandinav, trebuia sa-mi exorcizez cumva demonii”.

Si asa, dupa o scanare emotionala rigida am ajuns sa pun pe tava minimalista a FGM-ului doua mix-uri de background care m-au bantuit in anumite momente-cheie pentru ca, fiecare are cate un “Berlin Calling” (or insert any relevant music city here), in viata sa. Practic, fiind la baza un indie afficionado prin excelenta, mixul lui Oye si propaganda disco a celor de la DFA mi-au daramat zidul initial de indiferenta fata de clubbing (asta ca paralela cu Berlinul sa fie completa).

Mai intai a fost perioada in care aveam la favorites toate releasurile indie pop de la Labrador Records, toate solare, cu aere de plaja si rememorand leitmotive ale unor grupuri obscure britanice din anii ’80. Nu prea departe de acest epicentru de melancolii suedeze era casa princiara pop a Norvegiei si anume Trubadurimea Sa King of Convenience Erlend Oye cu ale sale balade soft care au inmuiat nu doar inimi reci de eschimoase, ci si fapturi mai balearice. Din jiltul sau liric, Erlend a coborat la un moment dat, si-a dat jos hainele de curte si si-a pus tichia ironica a bufonului DJ care face cu ochiul electro-pop la ducesele mai emancipate. Am fost socat la inceput de erezie, dar dupa mai multe ascultari, am fost convertit de schimbare iar Fred Falke si Morgen Geist au inceput sa-mi populeze playlist-ul. Am inceput sa ma uit muzical in mai multe parti si, da, portalul Resident Advisor mi-a devenit lectura cotidiana.

DFA, ca pe o generatie intreaga de fani indie rock prosternati in fata unor Interpol sau Arcade Fire, m-au sedat lent, dar letal, cu dozele lor de disco-funk (The Rapture si LCD Soundsystem). De aici pana la frenezia nu-disco a fost doar o chestiune de timp pentru mine si uite ca, dupa etapa mitologica Hercules and Love Affair, prin 2008 am ajuns sa prind zborul euforic cu Aeroplane-ul. Asa ca ii avem pe acesti headhonchos ai DFA (Disco From Above ar trebui sa fie adevarata decriptare if you ask me), unul dintre putinele label-uri care isi pastreaza imperturbabil seva cool, James Murphy si Pat Mahoney, cu mixul pentru seria Fabric, ca si cum Fabric ar fi Studio 54 si Studio 54 ar fi chiar pe masa mea de studio pe care sunt boxele.

Posted in top2ever on July 31st, 2009 by fresh good minimal | 5 Comments