Wareika inseamna Henrik Raabe, Florian Schirmacher si Jakob Seidensticker. Produc muzica in studioul lor din Hamburg, aproape de port si spun ca peisajul le da sentimentul sa sunt mereu conectati la lume. Au un sound distinct, plin de vitalitate, un trip in lumea ritmurilor, in care houseul este revigorat si jazzul se intalneste cu techno. Ultimul album, Formation, care urmeaza a fi lansat in curand la labelul danez Tartelet, cuprinde piese inregistrate in concert, interludii la pian, improvizatie jazz, field recording, multe instrumente, o puzderie de influente si voce care pe alocuri imi aduce aminte de Elvis. Se aude de parca ar canta toti trei live la tine in sufragerie. Ai toate sansele sa dansezi in casa, cu mainile la tavan si cu fata la monitor. Intre 21 si 23 mai, la Iarmaroc. Raspunde pentru fgm, Jakob.
Your debut was in 2008. What did the three of you do before that?
All right, first of all a big hello and thank you very much for the opportunity to get in touch with Romania! Your first question is a big one, because each of us did a lot of things before 2008…
I think Florian has been working with a bunch of many different artists and projects, before Wareika was formed. “Glowing Glisses”, with Guido Schneider is an important one, but also “Federleicht”, which is still very alive and releasing, as well as older projects like ”Pantytec” are important works . Both for him, as for the Cosmos of electronic music. Henrik and Jakob have been working together for more than 10 years, their main project was called “The Havana Boys”. By the time they ran into Florian on stage of the famous ancient Mojo Club in Hamburg, they were like brothers, doing everything together, but Florian was the one who was missing, ‘cause THREE is the magic number! It’s like meeting someone you already seem to know for a very long time….you can also call it love at first sight.
Cum a fost? A fost frumos. Erau nişte băieţi îmbrăcaţi frumos, în alb (deşi cel de la chitară şi-a luat imediat pe el un pulover roşu, frumos şi el totuşi), care cântau melodii frumoase după melodii frumoase. Lumea stătea frumos şi se uita la ei, ba unii chiar se pupau. Era frumos când se pupau. Până şi luminile şi proiecţiile alea simple, cu mult Air, erau frumoase. Era ca în filmul acela al lui Michel Gondry, La Science des rêves, doar că fără personaje şi fără scenariu. Doar Amour, Imagination, Rêve, dar în versiunea aia frumoasă, de fete de 13 ani. Fete frumoase.
Acum să nu înţeleagă cine că nu mi-a plăcut. A fost frumos, pe bune. Dimineaţa m-am trezit cu o melodie de-a lor în cap. Aia cu How does it make you feel. Şi după ce mi s-a repetat de câteva zeci de ori, într-un loop imposibil de oprit, m-am uitat în oglindă, m-am simţit puţin Adam Sandler şi am fost nevoit să dau un răspuns:
I feel pretty,
Oh, so pretty,
I feel pretty and witty and….
Nicholson a intrat în scenă când am ajuns la spuma de ras. (Pentru cine nu stie faza din film, dupa more)
“For culture to matter, it goes beyond the artwork itself, to the people who experience the artwork and then share it with others — thereby connecting with each other and the artwork itself. And while people sit back and claim that remixing is “stealing” or “lazy” or “not art” at all, that’s totally missing the point. Art is not about just the creator. Without the shared experience, it’s a lot less valuable — and what we’ve done with copyright laws is make it that much more difficult to share that experience through our own eyes and our own cultural views. And if you don’t see the shame in that, then you’re missing a lot.” Mike Masnick
<<La această sesiune de audiţie ne înroşim de plăcere ascultând pentru structura şi contextul unei muzici “erotice” şi devoalăm fără inhibiţii profilele noastre sociale de melomani erotomani.
Ok, cu toţii cântăm sub duş. Toţi fredonăm sau postăm piese ce sunt la urma urmei mult prea personale şi chiar manipulative. Da, urechea e singurul organ ce nu poate fi închis.
Să adâncim atunci impresia că muzica este un mediu misterios în care putem învălui senzaţiile noastre cele mai intime. În numele intimităţii pe care o căutăm pentru perpetuarea speciei şi artei. “fuck me!”>> sambatasonora.blogspot.com
Festivalul Iarmaroc vine la pachet cu VARA, intre 21 si 23 mai, intr-o padure fara denumire, in afara Bucurestiului. Multe scene, multe stiluri muzicale, multe activitati conexe si alte detalii in curand, stay tuned. Infected Mushroom, prima trupa anuntata, acum doua saptamani, a avut menirea a ferici fanii psy. Astazi, organizatorii vin cu o noua veste: dOP live la Iarmaroc!
dOP este un trio parizian care canta impreuna de 20 de ani. Cei trei se cunosc din copilarie. Produc in virtutea ideii ca muzica de dans poate fi organica: instrumente reale, voci si metoda clasica de compozitie. Au descoperit muzica electronica de curand, dar ei vin din zona blues, free jazz, raggae si pop experimental. Cand au inceput, in 1994, cantau cover-uri rock ‘n roll in trupa “Music Day”. Clement Zemstov era la tobe (doar un snare si un bass drum), Jonathan Illel cu vocea, iar Damien Vandesande la saxofon. Exista si un al patrulea membru, Ramon, care canta la chitara, dar a murit subit si trupa s-a destramat. Din acest motiv, nu vei auzi niciodata chitara in muzica lor. Dar acesta este cam singurul instrument care nu se aude.
“Am cantat multe si toate ne-au influentat, dar ne-au si facut sa incetam a mai produce unele stiluri muzicale”. N-au mai facut jazz pentru ca era prea serios pentru ei, “no money and not many women, too many old people”. N-au mai facut reggae pentru ca nu sunt rastafarieni si nu voiau sa poarte dreaduri, “even if we smoke a lot”. N-au mai facut hip-hop pentru ca era periculos, si nici muzica clasica, pentru ca prea repetau aceeasi piesa in fiecare seara. “Pop n-am mai facut pentru ca iubim muzica prea mult”. Nici muzica electronica nu le placea. Dar au ajuns in Berlin, la Berghain, cu Noze, dupa care au mancat cireasa de pe tort la Bar25. Si asta a fost.
gmail
com
