Kraftwerk – oamenii roboti la Bucuresti

photos by George Popescu / more on FGM’s facebook

text by vsp (as in very special guest)

Din seria “cu totii ne dorim să se intample”, și iată, surprinzător, chiar se întamplă, mulți dintre noi, ne-am mai văzut un vis împlinit: Kraftwerk la București.

La Sala Palatului, pentru cei patru man machine s-a adunat toată garda veche a muzicii deopotriva cu lume și pestriță, și cuminte, cu toții născuți înainte de ’80. Pentru ca show-ul a inceput la ora anuntata, cei întârziați mergeau cu capul plecat ca la cinema, în timp ce roboții umani de pe scena, concentrați la maximum, miscau imperceptibil din picior într-un sincron desăvârșit.

Publicul avid aplauda in reprize – odata cand se termina piesa si invariabil inca odata, cand incepea urmatoarea. Ovaționau la scenă deschisă ori de câte ori un con de lumină dezvăluia ceea ce parea a fi un pluton de căpitani Picard în latex. Deși ei erau nemișcați, te miscau pe tine. Stateau atât de calmi în fața sintetizatoarelor, de parcă ar fi vorbit intre ei pe messenger, la niște tastaturi mai mari. Dar tu te miscai din toate cele și îți venea să îți părăsești sectorul, rândul și scaunul riguros indicate pe bilet și să încingi o petrecere pe interval. Te întrebai cum ar fi dacă te-ai ridica și ai începe să dansezi? Și tot tu îți raspundeai: “Probabil că voi fi singura”. Am stat toti, fortati de locatie, precum în scaune cu rotile si am dansat la unison de la brâu în sus. Și totuși, acord un premiu special unui puști de 7 ani care s-a miscat necontenit și pasional langă scaunul lu’ tati.

photo by Julie Mayfly

Bănuiesc că toată lumea a fost iritată de locația aleasă. Sunetul și acustica sălii însă s-au dovedit a fi impecabile. Fiecare piesă a spus o poveste și a fost milimetric acompaniată ba de proiecții video geometrice în culori electrice, ba de imagini de epocă. A fost o călătorie continuă când pe bicicletă, când pe autostradă, când cu trenul, dar întotdeauna măreață. Muzica era ca o amintire vie care s-a trezit dintr-un colț al memoriei după ani de amorțeală, pentru a-ti aduce aminte de unde a început totul. Din difuzoare au răsunat “Tour de France” sau “Turu’ Franții”, cum bine scria pe tricoul lui Gojira; “Fun fun fun am die autobahn”, o piesă parodie după un apreciat hit Beach Boys și “Vitamin fur alles”, un elogiu adus pastilelor și valențelor lor pozitive.

Publicul aplauda sacadat, ca la al 15-lea Congres – de-ar ști nea Nicu ce se întâmplă în templul lui, s-ar răsuci în mormânt. Mai râdeam, mai glumeam, mai faceam haz de necaz, mai cantam, ne mai bațaiam, iar ca să stam cuminți în banca noastră o ceafă groasă de pe rândul din față ne-a oferit arogant 5 lei și replica: “Dacă tot te aud, dă-mi voie să te și plătesc că și pe ăștia i-am plătit să-i văd”. Showul a continuat cu urale generalizate generate de o surpriza neasteptata – versuri în limba română. Sala a răsunat de voci robotice: “Umblăm prin oraș/ Mergem în club/ Vrem să dansăm”. Creștea inima în mine cand ma gandeam că e prima trupă care a pregătit pentru noi ceva special în limba română și nu a încercat să ne cucerească cu O-Zone, DJ Project sau mai știu eu ce trupă de succes local.

După o oră pe ceas, ceea ce parea a fi sfârșitul spectacolului te-a dus de fapt într-o altă dimensiune. Locul celor patru membri a fost luat de replicile lor robotizate, niste manechine albe cu forma umana, care se miscau masinal. Cand au reintrat in scena, cei patru nu mai pareau ființe umane. Costumele din latex au fost înlocuite de unele strabatute pe verticala si pe orizontala de fasii de lumina. Parca erau niste globuri pamantesti in forma umana, cu meridianele și paralele din neon. Am inteles mesajul: We are robots. Cum bine zicea un prieten, “totul e să te simți tu robot, apoi muzica vine de la sine”. Ieșirea din scenă s-a facut discret, unul câte unul, într-o mare de aplauze.

Acum putem să facem planuri pentru un alt vis.

Posted in cum a fost?, special guests on June 18th, 2009 by fresh good minimal | 13 Comments