Ca majoritatea miscarilor culturale moderne, undergroudul traieste bine mersi fara ca participantii sa simta nevoia sa explice fenomenul. Se poate spune ca lipsa de explicatii (a se citi promovare) este chiar conditia sine qua non a propriei existente. Mai mult, a fi underground inseamna in primul rand impartasirea unui secret comun. Un secret pazit de unul dintre cele mai eficiente sisteme: lipsa de interes a publicului larg. In mod aparent paradoxal descoperim ca anonimatul este pana la urma forma suprema de celebritate. Aici intervine insa ce-a de-a doua conditie necesara a miscarii: toate produsele ei poarta amprenta unicitatii. Spre deosebire de creatiile comerciale, cultura underground beneficiaza de totala libertate de a esua. Nu conteaza cat de prost (a se citi nevandabil) sau cat de lipsit de orice suport demografic este output-ul atat timp cat este ceva nou. In faza underground, nu se vine cu solutii la nevoi existente, pentru a pastra discursul in zona economica, ci se creaza altele noi. “Sub pamant”, desi pare ca nu se intampla nimic, totul misuna de viata si de posibilitati inca neimplinite. Asta e teoria.
In practica, descoperim ca nu exista nimic atat de pur precum o miscare underground necontaminata de interese comerciale. Tocmai pentru ca motivul existentei unei miscari underground este de a “hrani” in mod constant si regulat masinaria numita entertainment de masa. Ce ajunge sus, insa, este rezultatul unei selectii naturale atroce, in care filtrul impus de organizatii este doar unul din motivele pentru care Sex Pistols au ajuns staruri si Happy Mondays nu. Si partea frumoasa este ca nimeni, pe orice parte a baricadei muzicale s-ar afla, nu poate sa spuna ca era mai bine bine daca se intampla altfel. Vorba cantecului (underground si el): “Totul vine de la sineeeeee….”
Desigur, a erija zona underground in singura sursa de creatie este o utopie. Majoritatea produselor culturale vin din interiorul sistemului. Nascute si crescute de la zero de o mana ferma. Ce aduce insa in ecuatie, modelul de creatie neinregimentat este acel grad de nebunie care face ca lucrurile sa mearga inainte: eroarea. Cartea, albumul sau filmul pe care nici un studiu de marketing nu l-ar fi dat drept un succes. Iar periodic erorile devin atat de numeroase incat schimba sistemul. Ce vedem noi este, evident, doar varful eisberg-ului. The Beatles este poate cel mai la indemana exemplu.
Traim insa in 2008 si asta schimba niste lucruri. Unul din factorii de selectie pe a carui functionare ne puteam baza era lipsa spatiului la raft. Lumea fizica si nu cea culturala ne limita accesul la underground. Internetul a schimbat asta. Acum rafturile virtuale tind spre infinit. Brusc am facut loc pentru tot si nu mai face sens sa nu ai toata creatia umana, si cu bune si cu rele, undeva pe un server. Tot brusc miscarea underground castiga foarte mult teren in lupta cu mainstream-ul, pierzandu-si in acelasi timp echilibrul si structura. Diluarea profunda si constanta in mijlocul de comunicare duce in foarte scurt timp la reintoarcerea in anonimatul celor cateva sute de milioane de filmulete pe youtube sau pagini de myspace. Si totul reincepe.
Acum, pentru ca suntem pe cale sa distrugem vechile structuri de ierarhizare – case producatoare de film, muzica etc, iar asta se intampla tocmai pentru ca am schimbat modul de comunicare, iar vechile structuri nu s-au adaptat, suntem de asemenea si pe cale de inventa unele noi care sa preia tot lantul trofic al produsului cultural si care sa eficientizeze consumul lui. Cand nu mai e nimeni care sa hotarasca pentru tine intre ce sa alegi si cand tu nu poti face aceasta alegere de unul singur, intervine masina se ne salveze. Algoritmii de cautare, platformele sociale, marile site-uri agregatoare nu sunt altceva decat noile filtre de care ne folosim zi de zi. Ele vor deveni din ce in ce mai bune si spre deosebire de vechea dictatura a subiectivitatii oamenilor care alegeau pentru noi, acum ne asteapta una si mai groaznica: dictatura obiectivitatii soft-ului ce elimina unul dintre cele mai proprii atribute umane – speranta. Asta este provocarea impotriva careia trebuie sa se ridice noul underground.
Ajungem la Martin pe la ora doua, soundul ma face sa cred ca la platane este Livio, nu este el, este Laurent Garnier si imi ia vreo 20 de minute sa-mi dau seama unde se duce, spre un set de techno clasic, presarat cu multe genuri electronice sau nu, pentru ca, pentru el oricum toata muzica este techno.
Niste sunete aka Gaiser ma fac sa zambesc, dar nu e minimal, este inghesuiala, tocmai ce m-am lovit singura cu sticla in barba, incercand sa dansez. Mai striga unul “Yuhu”, dar nimeni nu se misca progressive trance, doar Lauent da din cap, de la stanga la dreapta, cu mainile infipte tugui in butoane. Le ciupeste violent si tremura din umar, iar cand ma pregateam sa ma vait ca nu-mi place, toti ridica mainile, striga “uuu” si aplauda timp de un minut. DJ-ul opreste muzica, isi primeste ofranda si arunca cu techno. Este atat de surprinzator cum le imbina si cum construieste incat ma intreb daca e chiar profi sau sunt eu bine dispusa?
Diversitatea este la ea acasa, aud pian, mixat pe techno puternic, trance instrumental cu techno clasic, in timp ce un prieten imi tipa in ureche “Vreau piesa cu fata rosie, daca n-o pune jur ca ma supar”. La vremea ei, amicul isi facuse un CD pentru masina, cap coada cu aceasta piesa, asa ca, probabil, intr-un final, s-a suparat. De-dans e fericit, ii place, “dupa atat minimal, e ca o ploaie de primavara”, zice si se misca sacadat, wuum, wuum, waash! Eu iar aud minimal (!), picura in boxe niste glitch, dar este inselator, de fapt incepe o piesa cu o voce din tenebre, care spune “intergalactic” si te invita pe o nava spatiala imaginara, precum piesele din ‘95. Vocea este atat de grava, incat imi aduce aminte ca, acum o luna, pe aceeasi scena, au cantat Marduk.
La 3 si 20, in sfarsit, mi-o iau picioarele la fuga, nu trece mult si sar in sus. “Technooo!”, se tipa in stanga mea si am impresia ca pana se va termina piesa o sa inebunim. Parca am dat trei ture de Martin, pe afara, si in loc sa ma simt obosita, sunt gata sa zbor. Numai sa o tina asa, dar n-o tine, iar ne da niste cuvinte, sa ne linistim, sa lasam capul pe spate, sa bem o gura de apa sau mai bine, sa mai bem inca o bere. Este un fel de “romantic techno”, care se intersecteaza cu trackuri ce au strofa si refren. Si fete pe refren: “u used to kiss me, touch me, please me, love me, ooo”. Ooo! Mi se pare obraznic, as vrea sa nu existe categoria de muzica spasme, care imi da flashback-uri cu MTV. Cineva iar spera sa puna o piesa de-a lui, dar de fapt playeaza niste disco din ’80 care ti se pare breakbeat. “Haide frate, schimba vocile astea”, auzi in spate, dar eu sper sa nu mai puna trance, in ciuda atator veterani prezenti. Ma intalnesc si cu Vania pe ring, “Asta mixeaza exact ce pun si eu, stiu cum o sa se termine setul”, imi spune si ma gandesc daca si Laurent Garnier ar zice ca pune muzica ca Vania, in timp ce pune Vania.
Dj-ul iar o da intr-un tip de techno, care nu s-a mai auzit in Martin de la Derrick May, iar in general la noi nu prea ai sansa sa te zguduie asa nici un DJ. Acum, pe ring se bat Darth Vader cu Obi-Wan Kenobi, in sabii verzi si rosii, este o lupta aprinsa, fara timp de respiro, care se transforma, intr-un film cu happy end, pe o coloana sonora cu disco din ‘70, “You make me feel mighty real”, iar de aici o da in “dubi, dubi”, mixeaza niste jazz si trece la New Order – Blue Monday, dupa care tipa unul “My name is G, U-Ha, U-Ha!” si realizez cum se manifestau multimile in vremea aceea. Lumea aplauda, crezand ca bucatarul a terminat de amestecat in salata, dar mai arunca niste piper si pune de la The Doors, “Long Way to Hell”. Trebuie sa fii Laurent Garnier ca sa-ti permiti asta, desi poate si James Lavelle. Apreciez indrazneala si simt c-am obosit, ma asez si ascult de jos, pana pe la 5:30, cand simt ca tot ce mai poate intra acum este niste minimal si pleeeeec. Nu mai pot sa petrec.
Anul aceasta Kristal Glam Club lanseaza un nou proiect de cultura muzicala. Mereu deschis la idei noi, Kristal Glam Club aduce pentru prima oara intr-un club, un sir de evenimente de muzica jazz. Este vorba de 4 concerte deosebite cu artisti deosebiti, artisti recunoscuti in lumea intreaga ca valori ale muzicii jazz: Keiko Matsui, Mindi Abair, Gabriela Anders, Alex Fox & Maria De Barros.
Primul dintre aceste patru evenimente, concerte special, va avea loc in seara zilei de 21 februarie, unde invitata speciala va fi valoarea japoneza: Keiko Matsui (pian).
via beatfactor
intr-o vreme in care enfants a lui villalobos abea aparuse prin seturile lui luciano si raresh si creea isterie prin cluburile bucurestene, in mai multe locuri pe net lumea isi dadea cu parerea despre originea piesei. a cui e, cand apare, unde. majoritatea raspunsurilor se invarteau in jurul unui unreleased villalobos. numai din cand in cand aparea cineva care zicea: nunu, e a lui lassaria. fugi, ma, de-aici. nunu, uite linku, e piesa lui emil lassaria, e un baiat din romania. nu am avut niciodata curiozitatea sa verific pana cand am dat azi peste piesa in toata frumusetea ei.
“Copiii Lui Luciano is an amazing track, and it was included on Ricardo Villalobos and Luciano set`s”
Am primit mai de mult un promo de la DJ CJ Kongo. Muzica progressive, nume foarte comic, am vrut sa ma mai distrez. M-am dat pe cateva site-uri de profil si am descoperit o flora artistica maestra in butoane, de mare anvergura, din toate zonele tarii, incepand de la Bailesti si terminind, bineinteles, la Bucuresti, unde mare este gradina ta, Doamne.
Am identificat stereotipul biografic al unui DJ: a fost pasionat de muzica “din frageda pruncie” sau din copilarie. Pe la 11-12 ani sau “in clasa a 5a” s-a intamplat ceva, vom vedea mai jos ce si a realizat ca este “fascinat” de muzica electronica. Iar pe la 17, 18, 19, deja s-a lansat, detine .ro si bio pe un site de clubbing. Iar acest bio, atunci cand ai rabdare sa-l citesti, iti ofera momente hilare, pe care nu vrei decat sa le impartasesti. Dospesc de amanunte care ar putea foarte bine sa lipseasca si sunt condimentate cu fotografii desprinse din “Funny Moments”. Insa, de cele mai multe ori, totul incepe de la numele de scena.
Incepem cu Narcissa cu doi de “s”, DJ Andeeno DAMASSY, pe care de fapt il cheama Cosmin, Alexandru Pârlogea, hunedoreanul DJ Cirstea Daniel, zis si Pilu’, Dj Andrei 1 , care a participat “la partea melodica a tuturor serbarilor scolii”, Motzock, atras in tot acest circ de ATB si de Tiesto si DJ Razvy, care pune pe la Plenters si a debutat la posturile lui de radio pirat, din ‘98.
Continuam cu provincia. Albertino versus Allexino sau Bailesti versus Costinesti. In timp ce Allbertino “isi petrecea majoritatea timpului in fata casetofonului” si asculta “ritmurile care dominau atmosfera orasului”, sansa lui Allexino a venit “de la varul care si-a deschis club si i-a permis sa puna muzica pt mase” . Albertino a mixat pentru prima data “de unul singur, in fata unui public venit la petrecerile organizate in caminul cultural”. Exista DJ Raoul din Bucuresti si Dj Raul din Cluj, Jay Bliss de la Sibiu si Jay Criss de la Sfantu Gheorghe. Ultimul a avut o emisune la un radio local, care se numea “Mix the Mix with Jay Criss”. In cariera sa, a fost “agreat de publicul cluburilor”.
Andrei Traista este un DJ de 19 ani, din Satu Mare, care are “o pasiune despre actorie si niste experienta acumulata inca din 97”. “A dat de gustul de dj pe cand umbla prin cluburi ca simplu client”, dupa care, “primul contact” l-a avut “intr-un club foarte mic”. In rest a pus muzica prin “locuri de specialitate” si umbla vorba ca s-ar ocupa cu spam, face colectie de liste de contacte. DJ MoonSound insa, face o marturisire emotionanta, si nu neaparat pozitiva. “La inceputul anului 2006, fiind practic obsedat de muzica clubbin, in special electro si tech house, am hotarat ca ar fi mai bine sa stau cat mai mult in preajma muzicii. In toamna lui 2006 cand am inceput sa fac cursuri la o scoala de dj, din cele 20 de sedinte la care trebuia sa asist am fost doar la 3 pt ca mi-au spus ca numai am ce sa invat”. A mixat si la Studio Martin, si la Casa Doina!
Robbie Jay s-a facut DJ la Satu Mare, ca “sa-si petreaca noptile cu raverii si sa resimta aceleasi senzatii ce au fost prezente la acele party-uri”. Braileanul N.B. “a devenit interesat de muzica datorita imprejurimilor”. La Topo, totul a plecat cand “a inceput sa asculte Prodigy, U 96, 2 Unlimited, chiar Kraftwerk”, chiar si Kraftwerk, da? Cristi Tudorache “nu avea o treaba cu beat matchingul, dar a inceput sa isi dea seama pe parcurs de cum ar trebui sa sune”. Smiley a fost “nascut sub umbra bradutului”, iar DJ Tibix, “la inceput a facut parte dintr-o trupa de dansatori”, de unde si numele probabil (!)
Terminam cu Bucurestiul. De aici vine DJ Konte. Poate de aceea a evoluat atat de repede. Prin 2004 “a inceput sa asculte muzica electronica, mai exact techno cu influente minimalistice”, doi ani mai tarziu s-a facut DJ, iar acum va scoate un album! Nu-l intrece insa pe DJ Tavi, si el tot din Bucuresti. In primul rand, “la doar 18 ani, DJ Tavi se incadreaza perfect in aria dj-ilor trend-setter-i”, are propriul post de radio pe net (Radio 7), unde este moderator si a mixat si la Martin, si la Session! 2door insa, rezidentul la Kado, bate tot! (Din aceeasi serie, DJ Robert Me2, din Buzau). El a inceput sa mixeze in septembrie 2006. “Mergand la o petrecere house in club Tha Spot, a intalnit o persoana care preda cursuri de dj. Dupa 3 sedinte a inceput sa puna in club Tha Spot ziua, la petrecerile de zi. A ramas rezident Tha Spot, pana cand acesta a luat foc”. Genial!
gmail
com
