Cam 3 000 de oameni attending pe facebook iar în presă zvonuri de vreo 50.000 (?), aşa că prevedeam o plajă care să geamă de lume. Nu ştiu câţi au fost până la urmă, dar am socotit câte un poliţist la 20 de cetăţeni, respectivele organe de ordine fiind toate îmbrăcate civil, adică ieftin, de vară, aşa cum se cade unor păzitori de turmă în exerciţiul funcţiunii. După controlul vârstei, bagajelor şi biletelor de la poartă, intrăm în spaţiul The Mission unde ne întâmpină ţigări, prezervative, gumă de mestecat, cartele Orange şi beţe fosforescente. Moca. Ce mai, bucuria copiilor de peste 18 ani! Zburdăm fericiţi pe plajă, ne umplem buzunarele cu gumă şi prezervative şi căutăm din ochi o bere. Cât vezi cu ochii, agenţi de securitate, firme luminoase de branduri şi ghişee cu jetoane. Două jetoane minim, 10 ron(i), echivalentul a două draght-uri Ursus. Alternativa: Redd’s. De mâncare în tot perimetrul: Pringles şi Finlandia. (more…)
Maria Bablabaş speaking: Avant’n’Gard – un colectiv artistic care-şi spune povestea expresiv curată, necosmetizată, necizelată voit. Este improvizaţie, dar nu numai. Osmoză. Încercăm să ne apropiem de funcţia iniţială a muzicii, aceea de a lega oamenii într-o societate. Sonoritatea se iveşte spontan, cu referiri la inspiraţia de moment, impresiile de peste zi, de peste ani, de peste scrieri, spaţiul înconjurător şi o oarecare doză de „etc”. Căutăm punctul de echilibru dintre noi înşine şi sunetele înconjurătoare. Vag muzical vorbind – ne găsiţi undeva între ambiental, psihedelic, teatru muzical, free jazz, influenţe din folclor, zgomot. Aşa apar aceste poveşti care traversează timpuri suprapuse, sunete incoerente, frânturi din amintiri muzical netrăite, căi armonice adunate în cluster, căderi abrupte, personaje modern modale, de la ordine la fărâme, de la disonanţe la linie dreaptă. Avant’n’Gard il are alaturi, de cele mai multe ori, si pe Gabriel Balasa – percutii
Maria Balabaş – claviaturi, singing bowls, voce
Mihai Balabaş – chitară electrică, efecte, vioară
Călin Torsan – instrumente de suflat multe
Geometric incorect @ Control Club: Nici unul dintre performance-urile noastre nu seamănă cu celelalte. Ne-am asumat posibilitatea de a „greşi”. Întorcând foaia de cealaltă parte – suntem liberi. Şi voi împreună cu noi. Geometric incorect înseamnă o stare virtuală de existenţă a lumii din jur, definită printr-o desfăşurare sonoră largă, şoptită, povestită, armonizată, deformată, destăinuită, necăutată.
Psihedelic ambiental cu influenţe poetice şi balcanico-melodice.
Cum ma dau jos din taxi, la 10 metri de Atelierul de Productie, un paznic dintr-o poarta ma intreaba: “Atelierul de creatie? Putin mai incolo…”, si-mi face semn cu mana incotro s-o iau. La 11 jumatate, in atelier e gol, si frig, si ecou. Clontz intra cu Phill Collins si aduna de prin colturi, si ridica de pe perne vreo 50 de oameni. Apoi da cu capu-n laptop si mai strange niste lume. Se aude bine. Daca stau in fata boxelor nu ma mai doare nimic. Problema cu acest loc insa este ca, indiferent de cat investesti in sunet, daca nu investesti si ceva in locatie, in ceva material pe pereti, va fi un loc imposibil
Mic si timid ca un troll adevarat, Clontz se desfasoara extraordinar de frumos. (de fapt nu e troll, ca ala sta sub pod, e bedroom rocker si ca sta sub birou). Ii inlemneste pe toti, acum peste o suta, de se iau cu aplaudatul si uita sa danseze. Este demn de-apreciat. Se fluiera. Fluier si eu. Baiatul asta domne, nu m-a suparat cu nimic! Din public se tipa “Bine Clontz!”, e mai usor de pronuntat decat “Bine Montgomery Clunk!”. Dupa care, toata noaptea am dat din cap pe techo dur de la WhiteRoly de-mi venea sa urlu “da cu capu de boxa, da cu capu de boxa!” sau pe dubstep din ala, cum zicea de-dans, de crezi ca podeaua e noul tavan. Am dansat pe falty DL, zici c-aveam 16 ani si-ascultam dnb, desi el nu punea dnb. Intr-un astfel de moment mi-a soptit cineva la ureche, hodoronc tronc, cum ca Galatiul este cel mai mic Paris dintre toate micile Parisuri.
Imi place la Atelierul de Productie, e aer, e spatiu, e trashy, iar fata care sta la intrare tine minte unde ti-ai lasat berea, atunci cand te intorci inapoi in club, dupa o scurta plimbare. Insa, pe cat de bune line-up-ul si locatia, pe atat de prost sunetul. Mai ca-mi vine sa ma duc la Actress sa-mi cer scuze. Ma intreb, el ce aude in pupitru, caci noi, in fata basilor ce ne zguduie toate organele interne nu putem decat sa ne inchipuim ce pune, printre reverberb si ecou. In fata boxelor imi vibreaza timpanele si ma dor, in spatele lor, se aude ca-n hol. Solutia e sa beau ceva. Acum, Actress e super. Trece de la clape la techno in stilul Berghaim, uit de frustari, iar pumnul incepe sa conduca soldateste noaptea, alaturi de imaginatie. Ar fi putut fi setul anului, dar este cel mai bun set imaginar din viata mea. Au plecat jumatate din oameni, dar cei care-au ramas isi aplauda intre piese visul dark techno. Sa-l mai aduca cineva pe Actress odata, impreuna cu-n sunet bun si sa deschida Montgomery Clunk, ca sa-mi fie pofta de techno.
Cu visul in cap, ma duc la Space, unde “nu se aude bine, dar e macar e decent”. Ajung fix la Hell, credeam ca nu-l mai prind, stiam ca pune doar o ora. E destul de plin pentru ora 5. Space-ul arata insa la fel, ca in ultimii 10 ani. De cate ori intru aici, nu aud nimic, din cauza amintirilor.
Ca sa plecam la Berlin, in echipa de 5, ne dam intalnire la 4:30 dimineata, in fata Guvernului. Fiecare cu un bagajel, Cristi Cons cu geanta fara rotile, de 100 de placi, precum femeia prevazatoare care arunca in bagaj totul, caci niciodata nu se stie… La aeroport merge repede, suntem obisnuiti de la MNAC. Tigara ne intarzie, ne auzim numele pe megafon, nu stim cata lume ne asteapta in Berlin, dar uite, in aeroport deja ne asteapta un autobuz de 50 de oameni.
Dupa un zbor destul de lung, cu schimbare, si o ratacire de doua ore prin Berlin pana ajungem la hotel, reusim sa dormim cateva ore si sa purcedem noapea, catre M.I.K.Z. Clubul se afla, normal, intr-o fosta fabrica de ceva, si isi pastreaz look-ul industrial, stilat din plin de graffuri. Mi-e sete. Si mi-e dor de clubul verde. Ne intampina sunetistul, ne intreaba de-o bere si pleaca: “excuse me, I have to start a party”. Si se pune pe trebaluit, face soundcheck, cara boxe, face glume, “everybody pick up one”.
Camera destinata Romaniei zici ca e pentru Stapanul Inelelor, proiectii statice, mash-up-uri din zeci de fotografii cu elfi si munti imbracati de paduri, realizate chiar de promoter. Totul se leaga cand aflam ca n-am scapat nici aici de promovarea romanilor ca vampiri din Transilvania. Cei care isi arata coltii insa sunt in camera de jos, techno industrial din cel mai dur, care face din tricolorii de la etaj niste mielusei cu urechi fine. Se invart toata noaptea si placi, si CD-uri, se perinda de sus in jos si de jos in sus vreo 300 de oameni si se dau tot atatea compilatii Buzz.RO! Nu avem voie sa facem nici poze, nici filme, asa ca ne mulam pe regulile clubului si imortalizam momente pe blat.
Dintr-o parte se striga dezastrul absolut, din partea cealalta se aude ca “a fost bine pana la urma, ce te asteptai, ne-am distrat, am dansat, am ascultat muzica buna”. Putina lume la mijloc, conditii extreme care nu te pot lasa indiferent. Ori ai venit sa te distrezi si ai reusit, pentru ca reusesti in general, in orice conditii, fie ai venit sa fii distrat si ai plecat dezamagit groaznic. Nu poti sa ii ceri cuiva sa se simta bine intr-o balta de noroi, dar in acelasi timp oamenii au dansat si pe puntea Titanicului cand se scufunda. Daca nu ti-a placut, esti un fitos de oras care nu a inteles nimic din Woodstock, daca te-ai simtit bine, esti… ma rog, un porc. Si prajit pe deasupra. Si nu poti sa zici ca cineva greseste.
Iarmarocul de anul asta nu a invatat nimic din esecurile de anul trecut si a tinut mortis sa repete toate greselile.
In primul rand s-a dorit mult mai mult decat e. Organizatorii, orbiti de succesul aparent de anul trecut nu au fost multumiti cu ceea ce aveau si au dorit de 3 ori mai mult. Nu numai ca au fost depasiti de propria grandomanie, nefiind in stare sa organizeze cum trebuie asemenea desfasurare de forte, dar si-au depasit si publicul tinta incercand sa adune pe toata lumea intr-un singur loc. Au umflat atat de mult acest festival incat reactia negativa ce a urmat era de asteptat, chiar si in cazul in care ar fi iesit cat de cat bine. Una e sa zici “uite avem aici un camp, hai sa ne distram” si alta e sa promiti zeci de mii de facilitati, distractii care mai de care si conditii de festival mainstream. Au creat asteptari false, care s-au intors impotriva lor la prima greseala. Iar greseli au fost prea multe si le stie deja toata lumea: parcare prea departe fara asigurarea unui transport civilizat, cozi imense la mancare, haos organizatoric, haos in line-up, lipsa corturilor de inchiriat, lipsa spatiilor acoperite in caz de ploaie, bla bla.
gmail
com
