Sambata Sonora 30/01

Atenţie !
Sesiunea de audiţie începe în mod excepţional la ora 17.00
Durata : 1h.
Program de sală (in)complet despre piesele în audiţie, disponibil Sâmbăta.

“Cheia criptică” a selecţiei post-spectacol realizată de Sâmbăta Sonoră pentru Săptămâna Grea
(după Spectatorul Emancipat, conferinţă susţinută de Jacques Ranciere.)

That’s all folks!
A privi este opusul lui a cunoaşte.
Stay tuned.
A privi este opusul lui a acţiona.

Evident, regimurile optice ne fascinează. Cunoaştem discursuri încrucişate (bazate pe presupoziţii teoretice şi politice despre performance şi spectatorie?spectatorship) ce combat iluzia şi pasivitatea mediate de arta care ne fură propria noastra esenţă prin spectacol.

Nu suntem gata să ne resemnăm în faţa puterii spectacolului; «putere» avem şi noi, spectatorii. Teatrul epic – Brecht – şi teatrul cruzimii – Artaud – sunt polii ştiintifici respectiv magici ai dezicerii noastre de simulacrum, reprezentare. Ştim că o revoluţie nu schimbă doar legi şi instituţii, ci şi forma senzorială a experienţei umane. Ne-am dorit-o prea mult. În mod evident, mijloacele inteligente de comunicare prin spectacol suprimă audienţa în favoarea performanţelor colective. Am ajuns după ’89 azi la o dramaturgie a răscumpărării spectacolului prin care audienţele vii trebuie să înveţe a se opri din a mai fi simpli spectatori pentru a putea, în sfârşit, încorpora atitudini la intersecţia dintre artă şi politică.

Vrem emancipare! Derâdem instrucţia; pedagogia este metafora unei ierarhii, ruptură radicală continuu reînnoită pentru a nu ajunge niciodată la suprimarea distanţei prin care cunoştinţa crează ignoranţa celorlalţi.

Ce-i de făcut? Trimiterile acestea tâmpesc. Emanciparea ar trebui să facă referinţă la egalitate. «Noul ignorant» trebuie să fie tenace în a-şi ameliora comunicarea propriilor aventuri intelectuale şi în a comunica cu cele ale celorlalţi. Twitter. O idee diferită despre distanţe. Fiecare trebuie să se aventureze, să traducă pentru ceilalţi, să împărtăşească cunoştinţa cunoscătorului şi ignoranţa ignorantului. Orice distanţă este una întamplatoare, fără ierarhie socială. Orice încercare de a absorbi golul, de a restrânge distanţele, de fapt constituie distanţa.

Să apreciem distanţa+porţile-cu-cheie-grea+intimitatea. Cei ce privesc pot contempla idei sau prevedea viitorul. O pot face făcând « nimic », doar privind. O putem (re)face şi (re)ascultând. Credem că există piese ce par a fi în cunoştinţă de cauză şi le propunem într-un context apropriat: Săptămâna Grea. (Ele) au «interpretat lumea» pentru că este deja o formă de a o transforma. In extremis, John Cage: « “I have nothing to say / and I am saying it / and that is poetry / as I needed it”». O fizică cuantică în care faci un poem cu poemul care este performat în faţa ta sau în urechile tale. Muzicieni, actori, dansatori sau performeri au făcut acelaşi lucru.

Ranciere: nu mai suntem în timpurile când dramaturgii vroiau să explice audienţelor lor adevărul despre relaţiile sociale şi calea cea bună de a scăpa de dominaţie. Dar nu este suficient să ne pierdem iluziile. Din potrivă, se întâmplă adesea ca pierzându-şi iluziile dramaturgii sau performerii să crească presiunea asupra spectatorului: poate el va ştii ce e de făcut, dacă performanţa îl transformă, dacă îl separă de propria sa atitudine pasivă de spectator şi îl face un participant activ în lumea comună. Acesta este primul punct pe care reformatorii teatrului îl împărtăşesc cu pedagogii ce tâmpesc: ideea unei distanţe între două poziţii. Chiar şi atunci când dramaturgul sau performer-ul nu ştie ce vrea ca spectatorul să facă, ştie însă că acesta trebuie să facă ceva: să treacă de la pasiv la activ.

– Păstrează-ţi distanţa. Învaţă ceva ce ei nu ştiu. De fapt spectacolul este o chestie terţă, la care şi spectatori şi performeri se pot referi, dar care în acelaşi timp împiedică o transmisie egală, nedistorsionată. Distanţa trebuie să existe (pentru a putea observa-selecta-compara-interpreta). Chiar dacă pierdem ideea de comunitate, ne emancipăm ca spectatori sau ascultători.
– Invalidează opoziţia dintre activitate şi pasivitate la fel ca şi schema (pedagogică) a «transmisiei egalizatoare» şi ideea comunitară despre teatru ce îl transformă de fapt într-o alegorie a inegalităţii.
– Efectele idiomului tău nu pot fi anticipate: cuvintele sunt doar cuvinte. Prea multe spectacole au pretins că sunt cu mult mai mult. Cuvintele, poveştile şi spectacolele, performance-urile ne pot încă ajuta să schimbăm câte ceva.

Posted in weekend warrior on January 29th, 2010 by de-dans | 4 Comments