Air @ Sala Polivalenta

text by slowforward

Cum a fost? A fost frumos. Erau nişte băieţi îmbrăcaţi frumos, în alb (deşi cel de la chitară şi-a luat imediat pe el un pulover roşu, frumos şi el totuşi), care cântau melodii frumoase după melodii frumoase. Lumea stătea frumos şi se uita la ei, ba unii chiar se pupau. Era frumos când se pupau. Până şi luminile şi proiecţiile alea simple, cu mult Air, erau frumoase. Era ca în filmul acela al lui Michel Gondry, La Science des rêves, doar că fără personaje şi fără scenariu. Doar Amour, Imagination, Rêve, dar în versiunea aia frumoasă, de fete de 13 ani. Fete frumoase.

Acum să nu înţeleagă cine că nu mi-a plăcut. A fost frumos, pe bune. Dimineaţa m-am trezit cu o melodie de-a lor în cap. Aia cu How does it make you feel. Şi după ce mi s-a repetat de câteva zeci de ori, într-un loop imposibil de oprit, m-am uitat în oglindă, m-am simţit puţin Adam Sandler şi am fost nevoit să dau un răspuns:

I feel pretty,
Oh, so pretty,
I feel pretty and witty and….

Nicholson a intrat în scenă când am ajuns la spuma de ras. (Pentru cine nu stie faza din film, dupa more)

Aseară, când am ajuns la Polivalentă, m-am gândit pentru o clipă că estimările mele pesimiste în ceea ce priveşte numărul de spectatori au fost mult prea pesimiste. Pe urmă, mi-am dat seama că încă nu se intrase în sală, ceea ce explica atât înghesuiala, cât şi faptul că totuşi reuşisem să ajung cu taxiul până la intrare. La un ochi aruncat în sală, pe la mijlocul concertului, am estimat cam tot atâta lume cât a fost şi la Róisín Murphy. Nu foarte multă, dar nici prea puţină. Aşa, potrivită. Cei drept, lipsea aproape tot setul de fashionista şi hipsteri care invadase Polivalenta la cântarea ex-solistei de la Moloko.

Tipii de la Air şi-au făcut treaba ceas – au intrat la 9 şi 20, după ce Electric Brother încălzise atmosfera cu ceva muzică potrivită situaţiei, au cântat o oră şi cele trei bisuri regulamentare şi eu m-am întrebat tot timpul de ce nu mă surprinde absolut nimic. Pentru că muzica lor aşa curge, frumos, cuminte, fără să te surprindă cu vreun acord scos din context (sau mai ştii, poate am ascultat eu mai mult Air decât cred şi de aia îmi dădeam seama ce-ar trebui să urmeze). Până şi versurile sunt aşa – de o simplitate extremă, cât să le cânţi o dată cu ei şi să le uiţi până şa ieşire. Sau discuţia cu publicul, rezumată la un „Merci beaucoup“ sau „Are you ready“.

N-am priceput însă entuziasmul cu care se jucau cu efectul acela de robot à la Kraftwerk înainte de fiecare melodie în care urmau să-l folosească. Să te distrezi cu voce metalică cu atâta entuziasm, mi se pare o chestie potrivită pentru solistul unei trupe de liceu care cântă la balul de absolvire – dar şi acela ar trebui să se plictisească după a doua piesă. Băieţii ăştia de când cântă? De 15 ani? Singura glumă a serii a fost totuşi reuşită. Nicolas, tipul cu chitara, a întrebat câtă lume din public ştie franceza. Vuiet general care s-a auzit sugera că e vorba de măcar jumătate din sală. „Atunci cântaţi următoare piesă cu mine“, a continuat el. Iar pe următoarea piesă, a fluierat încontinuu. C’est bien audacieux pour un français.

Pe la mijlocul concertului, m-am întâlnit cu Mihai Tiţa, care-mi spunea că i se pare că ar fi fost mai potrivit ca toată chestia asta să fie vara. E zic că a fost perfect acum. Dacă e să fi greşit data, au greşit-o doar cu trei zile. Un 14 februarie ar fi fost mai bun. Cât să o duci de mânuţă la concert şi să-i poţi spune mai apoi: „Please, no more romance this year“. Deşi trebuie să recunosc că am avut o viziune cu acest concert undeva pe o pajişte largă, cu multă lume veselă care stătea întinsă pe iarbă şi o fuma. Ar fi fost frumos.

Posted in cum a fost?, special guests on February 12th, 2010 by fresh good minimal | 1 Comments