Dupa 25 de ani de la lansarea discului “Tainicul virtej” (1986), grupul “Florian din Transilvania” re-invie si re-produce spectacolul “Tainicul virtej”. Pentru publicul avizat pe Scena muzicala Club A(instalată pe strada Eugen Carada, langa Banca Nationala, colt cu str. Lipscani). Vineri, 13 mai, ora 20:30, Florian din Transilvania va scoate varcolacul la vedere !
Mircea Florian – voice, Dietrich Krauser – bass, Gabriel Golescu – guitar, Adrian Fundescu – keyboard, Marius Vintila – drums, Ion Cotenescu – visuals, Gabriel “Pipaiu” Andries – FOH
Mai intai a fost albumul Tainicul Vartej care a deschis sinapse, apoi a venit concertul de la Control, din mai, care a starnit si mai mult curiozitatea. Raspunsurile lui Mircea Florian formeaza o imagine de ansamblu a muzicii electronice inainte de anii 90. Cum a influentat regimul creatia, ce era atunci undergroundul si care erau drogurile, cum se procurau sintetizatoarele si cum se faceau performance-urile, toate sunt marturisiri care in prezent par halucinante.
Ce însemna în tinere]ea dumneavostră muzica electronică?
Aşa cum a început această muzică, nu doar la noi, ci peste tot în lume, ea nu era, nu prea semăna cu ceea ce se numeşte astăzi muzica electronică – în primul rând fiindcă la începuturi nu exista muzică electronică de mare consum. Este şi o problemă a denominaţiilor – multe din sintagmele noilor tehnologii sau ale orientărilor artistice îşi schimbă treptat aria de acoperire. Uite, şi muzica folk – ea însemna şi era cu totul şi cu totul altceva decât este şi se aude astăzi. Dar să revin – atunci când am început să mă ocup de muzica electronică (mai serios începând de prin 1968-69) ea nu avea treabă, de pildă, cu beat-ul, vreau să spun că nu era neapărat dansantă. Desigur, existau ritmurile ei intrinseci – muzica fără ritm nu există, dar nu acestea formau centrul de greutate. Muzica electronică era prin definiţie una experimentală, căutările erau în direcţia formalizărilor, a unei estetici adaptate noului media; dar se explora şi zona timbrală: un demers care se făcea cu intrumentele muzicale care atunci se născuseră şi pe care erau invitaţi muzicieni – compozitori şi interpreţi – să experimenteze, să caute, să vadă ce pot scoate din ele. Instrumentele muzicii electronice arătau cumva unde ajunsese tehnologia acelor vremuri.
Era ca atunci când s-a inventat pianul, piano-forte, un instrument hyper-revoluţionar la vremea lui, o culme a tehnologiei epocii, cu o istorie ce se întinde peste mai multe secole: corzi întinse, foarte tensionate, cadre de metal – din bronz sau mai târziu din fontă -, cutii de rezonanţă extrem de precis calculate, toată claviatura care era ca o bijuterie: tebuia să o ajustezi, fiecare clapă să aiba acelaşi balans, era realmente o perfecţiune, un vârf fenomenal al tehnologiei. Şi pe acel instrument au lucrat artişti care au adăugat talent şi creativitate şi au făcut ca instrumentul să devină „natural”, absolut indispensabil în mediul compozitorilor. Aşa s-a întâmplat şi cu muzica electronică.
Ce v-a deschis către acest tip de sound?
La început, primele încercări pe care le-am facut au fost cu generatoare care nici nu aveau claviatură. Era ideea unui inginer – mă implicasem şi eu în această poveste, lipisem şi eu nişte diode şi câţiva tranzistori şi realizasem împreună – aveam atunci vreo 15-16 ani – un generator de sunet care nu era controlat de o tastatură. Puteai controla sunetele numai cu potenţiometre. Mai târziu, am făcut şi o claviatură mica, într-un final a ajuns să fie un instrument pentatonic şi atât. Mă foloseam, printre altele, de scheme pe care le-am găsit în reviste şi cărţi de popularizare a ştiinţei (din anii 60) care te lămureau cum poţi să faci în laboratorul tău de mic electronist şi mâini îndemânatice aparate din astea şi sigur, tentaţia era mare: sunau foarte altfel şi, atunci ca şi acum, mă interesau foarte mult sonorităţile şi timbrele. Iar fac o paralelă, precum cea de adineaori cu istoria muzicii şi cu organologia, de această dată cu artele plastice: în artele plastice şi-au făcut apariţia la un moment dat anumite culori (rezultate prin strădania cercetătorilor în laboratoare chimice) cum ar fi cele de tempera sau mai târziu cele acrilice, care aduceau ceva în plus posibilităţilor tehnicii cu vopsele clasice, realizate de pildă în ulei. Asta fac şi instrumentele electronice, în primul rând aduc culoare. Aceasta a fost ceea ce m-a determinat de fapt să mă apuc şi să mă apropii de electronică: nevoia unor culori timbrale. Şi aşa a început totul.
miron ghiu: Mircea Florian & DJ Vasile au sustinut joi un performance extraterestru in multe momente si emotionant in fiecare gest sau beat, intr-o broderie experimentala de folk electronic alien(at) de un lirism de scoala veche animat de misticisme proaspete, nuantate cult(ural) pe teme simbolice variind de la sexul prin computer la personaje din mitologii imaginare, cum ar fi Corin, vampirul cu o mie de ochi, sau politrucii de (recunoscut) ieri si azi.
Clashul dintre contemporan si arhaic e la fel de puternic in muzica lui Florian (din Transilvania) ca pe Tainicul Vartej, disc aparut in 1986. Samanii devin mai puternici si mai intelepti, cu anii, si ceata melopoica poate fi recompusa, iata, si in 2009. Un live cu putine inserturi de “arta multimediala” (cum spunea intr-un interviu, delimitandu-se de artistii “multimedia”) dar cu multa inscenare narativa inclusiv pe scratch-uri psihedelice si 8-bit-aiala, unele dintre pasaje functionand ca mantre, pe rand, atat pentru Mircea Florian cat si pentru Vasile. […]
Cu tot cu visuals (VJ Tom), e de vazut tot playlistul.
gmail
com
