La Watergate sunt cele mai mari preturi dintre toate cluburile. Garderoba costa in general cel mult 1,50 euro, aici este 2. Daca nu te dezbraci de tot ce e gros si vrei sa mai adaugi o bluza ulterior, te mai costa 50 de centi. Berea este 3 euro peste tot, aici este 3,50 si sticla e la 0,33. Apa la Panorama costa 2,50 euro si este la un litru – de asta nici prea se danseaza cu sticla de apa in mana, se bea bere, iar apoi se reumple cu apa – pe cand la Watergate este 3,50 euro si e la 200 de mililitri. Miercurea, intrarea costa 8 euro. Intra si fete pe tocuri, dar in weekend n-ai sa vezi. Petrecerea care da startul weekendului berlinez se tine cu Barem si Tom Clark la parter,in zona de lounge, deci nu ne bucuram de tavanul de la etajul 1, precum cel din Martin, numai ca de trei ori mai jos si fara modele cu carpeta bunicii. Nici aici nu ai voie sa faci poze, dar este unul dintre putinele cluburi in care se fumeaza. Chiar te intampina cu urarea luminoasa Smokers are wellcomed. Inauntru este mic, cald si fum, te simti ca acasa.
Se numeste Watergate pentru ca, prin ferestrele inalte din podea pana-n tavan se vede raul Spree. Vara, de aici dai intr-o terasa ponton mare cam cat The Other Side. Anul trecut, un dansator s-a aruncat de fericire in apa in aplauzele publicului si a traversat raul de trei ori mai lat decat Dambovita. Cand a ajuns pe malul celalalt, a fost aplaudat din nou. Nicio panica. Doar colace de salvare. Acum, terasa e inchisa. Barem face valuri in stilul M_nus caracteristic, mult mai dansant decat ultima data cand l-ai auzit, acum doi ani, la Space. Se fluiera miercurea la 3 noaptea, zici ca e sambata. La toaleta asteapta trei cate trei in line to get a line si se poarta discutii aprinse, este zona de lounge. La prima vedere te holbezi putin, pana esti convocat de un necunoscut la o sueta si deduceti impreuna ca, probabil, you are not allowed with drugs in the club, because you have drugs in the club. Se perinda pe langa tine francezi, americani, australieni, englezi, francezi si nemti. Cu toate acestea, nu pare turistic, pare ca la festival.
Ca si cum toti robotii copilariei s-au reactivat, au inteles cum sta treaba cu muzica si au pornit un mars glorios si fara mila impotriva a ceva, sper nu a noastra. Harmonic 313 e Mark Pritchard (Global Communication si altele) iar albumul e undeva intre dubstep, hiphop si techno, retro-futurism distopic, in forta si cu un sound cat se poate de fresh. Wonky shit.
La inceput a fost haos nascut din nepotriviri. Cand esti intr-o multime foarte diversa, intr-o piata publica, este interesant. Insa, cand acest lucru se intampla intr-un club, poate fi neplacut. Dar cum haosul tinde mereu spre organizare, unii clienti obisnuiti ai Fratelli au renuntat la eveniment, nu era pe gustul lor. Cei ramasi – dezorientati, putin intrigati, agitati, facatori de du-te vino fara sens si armonie – s-au segregat de multimea din fata pupitrului, pentru ca acolo era aglomeratie de cea mai buna calitate, entuziasm si chef de dans la maximum. Mda, conteaza locul unde se face petrecerea si nu a fost cea mai buna alegere. La Fratelli insa, sunetul este bun iar spatiul pentru toata lumea, fie ea cat de divers colorata, ca si luminile scenei de la live-ul lui Garnier.
In prima parte, muzica francezului a fost un mix intre majoritatea stilurilor electronice de dans la care se poate astepta cineva; o perdea de jazz, mai mult sau mai putin marcanta a insotit toate sunetele de dub-step, de breakbeat si de techno. S-au auzit si influente trip-hop. Trecerile de la o piesa la alta au fost neasteptate si surprinzatoare tocmai pentru ca erau atat de diferite. Practic, LG a spus “sa fie haos” si s-a facut haos. De data asta haos bun, in beaturi, in cap.
Funk Park este o zona industriala de 40 de fabrici dezafectate, toate ocupate de petreceri, sedii de labeluri si squaturi. Vara au loc aici, la periferia Berlinului, unele dintre cele mai reprezentative petreceri pentru vibeul orasului, intr-un club de 2000 de persoane, cu o plaja pe malul raului. Iarna insa nu se intampla mai nimic. Intr-una dintre hale sta Richie, nu Richie Hawtin, dar tot un DJ, peste 40 de ani. Miroase ametitor a sprayuri de graff a caror culori tapeteaza peretii. Toata caldura vine dintr-un amarat de calorifer, dar dansezi ca sa mai ai o sursa. Mereu ai nevoie de-o sursa. Richie sta turceste pe jos si face beat maching din gura pe niste minimal foarte pumping. Intre doua placi, mai schimba o vorba, explica de ce ii place mereu b2b, pentru ca mai ai timp de-o gluma. “Mi-a placut setul tau”, il lauda un prieten, “Imposibil, eu nu mixez bine”. Cand pleci ii dai 5 bani, inlocuitor la 1 euro daca vrei sa faci un apel de la un telefon public. Citeste “bani” precum “bunny” si iti da la schimb, extaziat, in semn de multumire, un “Eastern bunny” lucrat detaliat, din fan. “Hei honney, where is my bani?”, rade dupa tine, in timp ce te pozezi turistic, cu iepurele in brate la poarta fabricii, langa o roata de utilaj industrial, colosal.
Luni noaptea Berlinul doarme. Tu nu. Te duci in Tacheles, o ruina de cladire trashuita la maximum, o mecca a artei urbane in care nu ai loc sa pui un varf de ac de stikere, de stenciluri, de taguri si de graffurri. Ziua, 50 de artisti ocupa 30 de studiouri. Noaptea, la etajul cinci este mereu cate un party electronic, de aceasta data “minimal techno experimental”, dupa cum te anunta un A4. Intrarea este doi euro. Baiatul de la usa – o cortina de catifea – nu te lasa sa stai pe hol la vorba, te invita insistent inauntru sa dansezi. Daca iesi la tigara, te intreaba daca te mai intorci. Iti aduce aminte de disperarea organizatorilor romani: o sa vina lume? Sunt cativa turisti, turisti electronici ce-i drept, foarte beti toti si entuziasti cand nu e cazul. Intre doua gherle se pune minimal, deloc experimental, este exact ce au inteles marea majoritate a romanilor din minimal techno: a venit razboiul. “Noi lucram cu turisti”, confirma baiatul de la intrare. Pe DJ il cheama IL, sa nu ascultati asa ceva niciodata. Luni noaptea Berlinul doarme.
gmail
com
