“I made this sound recording of a frozen lake in the winter of 2005/06 in the area around Berlin. Frozen lakes are known to give off most noise during major fluctuations in temperature: the ice expands or contracts, and the resulting tension in the ice causes cracks to appear. Due to the changes in temperature, the hours of morning and evening are usually the best times to hear these sounds. In my experience, thin ice is especially interesting for acoustic phenomena; it is more elastic and sounds are propagated better across the surface. Snowfall, on the other hand, has a muffling effect and the sound can only travel to a limited extent. The ice sheet acts as a huge membrane across which the cracking and popping sounds spread. Underwater microphones proved especially well-suited for these recordings: in a small hole drilled close beneath the surface of the water, the sounds emitted by the body of ice carry particularly well. The most striking thing about these recordings is the synthetic-sounding descending tones caused by the phenomenon of the dispersion of sound waves. The high frequencies of the popping and cracking noises are transmitted faster by the ice than the deeper frequencies, which reach the listener with a time lag as glissandi sinking to almost bottomless depths.” silentlistening.wordpress.com
Cred ca cel mai corect ar fi sa-i zicem “ultimul” Prins Thomas, chiar daca peste tot scrie “albumul de debut”. Nu stiu exact cum sa ne situam fata de discografia omului (alea cu lindstrom nu se pun? cica ar mai fi unu scos nu stiu cand si unde), dar cum Prins Thomas e deja o prezenta puternica de multa vreme, e greu sa tratezi releaseul asta ca un debut. In schimb, e foarte usor sa traiesti cu el. Sa traiesti pe el. Este exact ce trebuie, fara hituri, dar cu trip impecabil. Mai mult kraut decat disco, mai mult cosmic decat balearic, mult analog, lindstrom la keyboard si todd terje la trompeta. Si o sa si dispara repede de pe share.
fgm: Cum intru la The Ark, ma intampina un bodyguard cu parul alb: “Nu vreti totusi sa va puneti o bratarica?”. “Cum sa nu…”, si-i zambesti, “daca e cu bratarica, imi pun doua!”. Nu se stie cum il cheama, asa ca decidem sa-i spunem domnul Tudor de la usa, caci e prea respectuos ca sa-l cheme Costica. Fara atentionarile lui, multi ar fi cei care ar gresi intrarea si ar da cu capul in geam. I mingle. Dreamrec face proiectii pe fasii de panza alba.Tom Wilson la platane. Timpul a fost bland cu el, nu s-a schimbat prea mult, pune aceeasi muzica ca acum cativa ani. Cand intra Joakim cu trupa, ne adunam toti fagure in fata scenei. In fata boxei, basul adie ca un vanticel si simti cum ti se-aciduleaza berea-n gat. De ce nu mi-a spus nimeni ca trebuie sa-mi iau dopuri? Liveul e noisy, dar nu e animat. Vorba aia, are coaie, n-are suflet. Cei patru stau pe scena ca la job, fara a se misca prea mult, ma simt si prost in fata lor, ca ma agit prea tare. Eu si inca vreo patru, cinci, sase, dar nu mai mult. Ma bucur ca aud Joakim, doar ii asteptam de doi ani, hiturile invatate deja pe de rost ma fac sa fluier si sa tip, dar la fel de bine puteam sa ascult un cd, pe niste boxe bune. Ma cert in gand: iara fac mofturi, iar sunt nemultumita. Ma relaxez dupa o tura de club ce imi confirma ca nu sunt singura cu astfel de opinii. Unii chiar s-au ascuns la subsol, la o vorba, la un fum. Dupa care urmeaza Joakim Dj set, care foarte bine putea fi si Tom Wilson. Foarte bun beatul, pacat ca-l strica vocile housesiste de acum trei ani. Imi indes in urechi servetele pe post de dopuri si-mi propun sa rezist setului care pare a fi o gluma, numai ca sa-l ascult pe Bogdan. O piesa e buna, o piesa ma trimite la subsol. Cand imi da doua palme, cand ma pupa. Dar ma pupa mai rar. Mai des … dans, antren si voie buna ca-n Mamaia ’90. Cand pune Snoop Dog – acest moment istoric – fetele dau din solduri pana la podea si inapoi sus, in timp ce urla ca lupul la luna. Ma duc la Bogdan si-l intreb: bai, cu ce intri dupa asta? Raspunsul suna de parca ar fi spus “Amin”: “cu Detroit techno”.
dedans: Pe mine m-a spart live-ul :). La sfarsit am plecat extenuat (de cand nu am mai fost extenuat) si am facut o tura de oameni carora stiam ca le-a placut. Bai, cum a fost, bai, ce bine, excelent, bla, bla. I-am evitat pe aia cu mutre mai indiferente, prea fusese bine ca sa aud o parere plictisita, m-am mentinut in zona de confort si confirmare. Dupa prima parere oarecum negativa (nu ca rau, dar nici prea bun) au inceput sa curga nemultumirile, dar deja eram in stare sa le fac fata fara a fi prea rau afectat (desi evident am fost, imi mai venea sa urlu: “bai da voi chiar vreti sa fie totul perfect, traiti numai in best of-uri?”). Intr-un fel, era de asteptat sa se intample asta. Unii nu mai vazusera chitari de ani de zile, altii venisera tocmai pentru ca auzisera ca e cu chitari. Ca e prea techno, ca e prea rock. Da’ amandoua impreuna nu e bine? Nu aici e bucuria? Mai e divide-ul actual? Au vrut sa faca show si au cantat piesele cele mai dansante, in principal de pe primul album. Me happy. Altii isi doreau mai prog, mai slow, mai psihedelic. Altii un mac in intuneric. Eu am tipat “Rocket Ride” in fata, iar la bis au cantat “Rocket Ride”, cum as fi putut sa fiu nemultumit? Instrumentele live pe scena (combinate cu sonorizarea excelenta) au o forta pe care nu ti-o da niciun cd. Bun, e altceva, e o alta forma de consum, nu intri in trip, ci astepti sfarsitul sa aplauzi. Love them both.
Wareika inseamna Henrik Raabe, Florian Schirmacher si Jakob Seidensticker. Produc muzica in studioul lor din Hamburg, aproape de port si spun ca peisajul le da sentimentul sa sunt mereu conectati la lume. Au un sound distinct, plin de vitalitate, un trip in lumea ritmurilor, in care houseul este revigorat si jazzul se intalneste cu techno. Ultimul album, Formation, care urmeaza a fi lansat in curand la labelul danez Tartelet, cuprinde piese inregistrate in concert, interludii la pian, improvizatie jazz, field recording, multe instrumente, o puzderie de influente si voce care pe alocuri imi aduce aminte de Elvis. Se aude de parca ar canta toti trei live la tine in sufragerie. Ai toate sansele sa dansezi in casa, cu mainile la tavan si cu fata la monitor. Intre 21 si 23 mai, la Iarmaroc. Raspunde pentru fgm, Jakob.
Your debut was in 2008. What did the three of you do before that?
All right, first of all a big hello and thank you very much for the opportunity to get in touch with Romania! Your first question is a big one, because each of us did a lot of things before 2008…
I think Florian has been working with a bunch of many different artists and projects, before Wareika was formed. “Glowing Glisses”, with Guido Schneider is an important one, but also “Federleicht”, which is still very alive and releasing, as well as older projects like ”Pantytec” are important works . Both for him, as for the Cosmos of electronic music. Henrik and Jakob have been working together for more than 10 years, their main project was called “The Havana Boys”. By the time they ran into Florian on stage of the famous ancient Mojo Club in Hamburg, they were like brothers, doing everything together, but Florian was the one who was missing, ‘cause THREE is the magic number! It’s like meeting someone you already seem to know for a very long time….you can also call it love at first sight.
Cum a fost? A fost frumos. Erau nişte băieţi îmbrăcaţi frumos, în alb (deşi cel de la chitară şi-a luat imediat pe el un pulover roşu, frumos şi el totuşi), care cântau melodii frumoase după melodii frumoase. Lumea stătea frumos şi se uita la ei, ba unii chiar se pupau. Era frumos când se pupau. Până şi luminile şi proiecţiile alea simple, cu mult Air, erau frumoase. Era ca în filmul acela al lui Michel Gondry, La Science des rêves, doar că fără personaje şi fără scenariu. Doar Amour, Imagination, Rêve, dar în versiunea aia frumoasă, de fete de 13 ani. Fete frumoase.
Acum să nu înţeleagă cine că nu mi-a plăcut. A fost frumos, pe bune. Dimineaţa m-am trezit cu o melodie de-a lor în cap. Aia cu How does it make you feel. Şi după ce mi s-a repetat de câteva zeci de ori, într-un loop imposibil de oprit, m-am uitat în oglindă, m-am simţit puţin Adam Sandler şi am fost nevoit să dau un răspuns:
I feel pretty,
Oh, so pretty,
I feel pretty and witty and….
Nicholson a intrat în scenă când am ajuns la spuma de ras. (Pentru cine nu stie faza din film, dupa more)
gmail
com
