Sonar the rest of Night One – Marry Ann Hobbs, Darren Emerson, Diplo, Ewan Pearson, Shakleton, Minus

atentie, caini vagabonzi

La Sonar by Night ajungi cu niste autobuze puse la dispozitie de organizatori. Pentru doi euro mergi zece minute pe autostrada, pana la un complex de hale imens, unde esti atentionat prin stikere stradale ca in zona exista caini maidanezi. La plecare si la sosire tot autobuzul tipa si aplauda. Sunt patru scene, doua in interior si doua afara. La fiecare vor peforma intre sapte si zece artisti sau trupe. In fara de muzica, te mai poti da in masinute.  Nu te dai. Treci pe la cei sapte englezi de la Madness, care canta pop din 1976. Nu te prinde, dai o fuga pana la Marry Ann Hobbs , femeia de carei muzica este indragostit TRG. Pune dub step nervos, parca te ciupeste, il simti in plamani si mai ales in urechi. Darren Emerson te atrage sonor de pe hol cu un house jazzy sustinut de clape. Stai un sfert de ora si fugi la Diplo, ca sa constati ca a ramas la The King of My Castle, adica in 1999.

 Marry Ann Hobbs

Cat timp stai la coada la baie, vreo 15 minute, prinzi ceva din Ewan Pearson, artistul care a facut cateva remixuri pentru Chemical Brothers, Depeche Mode si Goldfrapp. Nu prea te poti concentra la muzica, pentru ca, atata timp cat stai la toaleta cu o geanta in fata, majoritatea care vor trece pe acolo te vor intreba ce vinzi. Pana la Justice iti petreci timpul cu englezii de la Shackleton, dub hipnotic cu linii de bass foarte proeminente si sensibilitate inteleapta. Sunt trei, doi la butoane, unul la platane, toti imbracati in negru, toti cu ochelari de soare. Cand trebuie sa schimbe placa, dispar toti trei deodata sub masa si apar inapoi simultan. Cand sar, sar in acelasi timp. In fata scenei danseaza un negru cu parul cat un puf de la Care Cutare?. Lumea se pozeaza cu o gorila roz. Urmeaza Justice si Boys Noize care iti fac ce nu ai mai patit de la revelatia minimalului.

Justice

Hercules and The Love Affairs – Blind

Ajungi in sfarsit si la Hercules and The Love Affairs, ca black man in a very yellow t-shirt, care dupa Boyz Noize nu poate decat sa te odihneasca. [later edit: dupa doua zile de festival afli ca de fapt era Theo Parrish, din US].Si dupa ce iti tragi sufletul indeajuns, te duci la scena Minus, pentru ca, oricum, mai ai baterie decat de un minimal. Pe drum te blochezi pentru cateva minute cu ochii in podea, pe care se proiecteaza, de la sase metri, multe patternuri. Nu mai ai baterie la aparat, ca faceai poza. Ajungi la scena Minus, este full de lume, nu te poti misca. Te uiti in stanga, te uiti in dreapta, nu vezi cubul, poate vroiai sa faci un download. Te resemnezi. La platane intra chiar domnul Hawtin, nu a lipsit la nici una dintre cele 15 editii Sonar. Ca de obicei, este frumos pieptanat si flancat de toata gasca de artisti. Ramai cu ei de la 5 la 7, dansezi teleghidat si te mai oftici odata ca nu au adus cubul; la piesa asta care se aude, chiar vroiai sa faci un download. Minus la Sonar nu suna ca Minus la Bucuresti. Aici se aude bine, pana departe in spate. Cand se opreste muzica, pe unii ii ia prin surprindere si tresar. Isi revin insa instant si incep sa fluiere la Riche care trage o cortina neagra. Te uiti pe line-up disperat, dar s-a terminat.

Posted in outfun on June 23rd, 2008 by fresh good minimal | 1 Comments