Sintetizatoare analogice clasice cu insertii de lemn, oscilatoare controlate de voltaje vii si temperamentale (oscilatoarele nu voltajele), monofonice cu trei oscilatoare design Minimoog model D, monofonice cu doua oscilatoare si noise-generator design Korg MS-20, duofonice cu design micro, polifonice cu design generos, modele digitale cu aspect Roland futuristic incomode si frustrante, dar si modele ergonomice gen Crumar sau SCI cu toti parametrii la-ndemana sau Yamaha, cu memorie sau fara memorie, cu midi sau fara midi, modele speciale de live pe care poti sa ti le atarni jena(n)t de gat ca pe o chitara. Un veritabil “Magic fly” sovietic.
Concluzia: Nu degeaba l-a fugarit Stalin pe Leon Theremin peste ocean si l-a adus cu de-a sila inapoi. Este clar ca ii placea “zona” si cred ca ar fi mandru acum de progresele infaptuite de poporul rus in domeniul muzicii electronice… Eu unul sunt.
Printre lectii despre hegemonia americana tinute de Djuvara, Fundatia Calea Victoriei organizeaza si, aopaa…cursul De la Beatles la la MySpace: 50 de ani de muzica. Tinut de Miron Ghiu, incepe de pe 19 februarie si se desfasoara pe parcursul a zece ateliere, de cate doua ore fiecare. Click more pentru a vedea desfasuratorul fiecarui atelier in parte. Promite si-un workshop cu oameni de seama. Costa 300 de lei si emite live, doar la fata locului, odata pe saptamana, joia, de la 20:30. Eu as vrea daca se poate, la asta sa fiu pe lista!
Dupa cum anunta siteul fundatiei, cursul “isi propune sa faca o trecere (multimedia) prin istoria muzicii contemporane, de la analogic la post-digital, fara sa rateze momentele populare si ramanand atent la underground-ul care pregateste, ciclic, mereu mai devreme cu cativa ani sau chiar zeci de ani, “valul urmator”. O jumatate de secol, in care muzica a schimbat mentalitati, a dat nastere unei industrii a entertainmentului si a influentat generatii intregi”. Sa aflam mai multe, chiar de la domnul profesor…
Cine este domnul profesor?
E dubios sa te descrii singur, mai ales cand avem ditamai google-ul la indemana. Daca ar fi sa ma prezint, sarind dintr-una intr-alta, as zice ca sunt genul de consumator de muzica pe care il urmaresc in permanenta, in fundal, cel putin 2-3 beat-uri. Stau cu Soulseek-ul deschis din momentul in care a aparut si imi place sa am mereu in spate un strat de sunet. Locuiesc cateva ore bune, zilnic, in Google Reader. Ca sa nu se creada ca sunt vreo specie de cibersobolan cu mana lipita de mouse, vreau sa adaug ca imi place sa ma duc si in extrema cealalta, avand momente in care socializez ca un geek scapat de la zoo.
De ce ar trebui sa te credem?
Cred ca faza asta cu calificarea e un pic de scoala veche. E imposibil, practic, sa te specializezi in muzica contemporana, se intampla mult prea multe si “scenele” sunt mai active ca niciodata. Faptul ca ascult muzica de cand ma stiu cred ca m-a ajutat sa capat, pana acum, macar o frantura de viziune de ansamblu. De “crezut” nu trebuie sa crezi pe nimeni, in invatamantul alternativ copy-paste-ul de idei din sistemul traditional nu functioneaza. Lectorul e perceput mai mult ca un performer cu care poti interactiona oricand.
Cum ai ajuns sa faci acest curs?
Am fost contactat prin intermediul internetului (lol). Am primit o oferta din partea Fundatiei Calea Victoriei. Provocarea mi s-a parut prea misto (50 de ani de muzica!), ca sa nu o accept. Scriu de ceva vreme, mainstream sau nu, despre ce ascult, si celor de la fundatie le-a fost usor sa-si faca rapid o idee despre mine. A urmat o intalnire in care am ascultat Bogardo’s Way si m-am desfasurat in ping-pong-uri logice intre intepretarea glitch a vocii Ioanei Radu si mashup-ul trash pe care Bogdan Marcu l-a facut pornind de la fragmente din psihoza televizata a prezentatoarei de la National tv (In a Hard Phone Style). Le-a placut abordarea si urmatorul pas a fost un draft detaliat al cursului, cu care au fost de-acord.
Pana ne luminam cum ajuta teoria conservatorului la producerea de track-uri techno haideti sa vedem macar cum ajuta lectura la intelegerea mai buna a scenei din acest moment. RA publica un review al anului trecut sub forma unui schimb de mailuri intre cei 3 oameni care scriu cel mai coerent si avizat despre techno, deja familiarii Peter Chambers (mnmlssgs), Philip Sherburne si Ronan Fitzgerald. Textul e mare si merita citit tot. Despre cat de seaca e reorientarea spre deep, cat de ofertanta e altoirea techno-dubstep, de ce e tare sound-ul Berghain si ruptura intre cultura de club si cultura de blog.
Moog – a documentary film by Hans Fjellestad / download
Moog este un documentar portret cu si despre autorul sintetizatorului cu acelasi nume, Robert Moog. A fost filmat in 2004, in ultimul an de viata al inventatorului si priveste asupra trecutului tehnologic din anii ’60, nu este o istorie cronologica a instrumentului. Nu exista poze de arhiva si nici narator. Moog insusi vorbeste despre el. Compara impactul social al aparitiei sintetizatorului pe piata cu cel al fotgrafiei la vremea ei. Daca oamenii s-au speriat atunci ca aparatul foto le-ar putea fura sufletul, acum s-au speriat ca sintetizatorul ar putea inlocui muzicianul. Documentarul urmareste atat succesul instrumentului cat si al inventatorului sau. La inceput ti se prezinta cum este construit un moog, dupa care te poarta printr-o serie de interviuri cu muzicieni influentati de tehnologia inventatorului: Keith Emerson, Jean Jaque Perry si Master Mike. In concert vedeti Stereolab, Gershon Kingsley si din nou Keith Emerson. Atentie insa, daca nu esti pasionat de asa ceva, s-ar putea sa te plictisesti – multe discutii tehnice si interviuri cu multi oameni care nu sunt chiar cei mai cunoscuti pionieri.
“Basically: this is a graph representation of the similarity relationships derived from the database of Last.fm. The circles (vertices) on the left hand side figure are bands, musicians, composers, whatever you will find in the Music section of the site. Lines (edges) connect similar artists. In order not to make the whole thing an ugly hairball, only a subset of all existing connections are displayed. Last.fm quantifies artist similarities in a scale of 100 points – I dropped connections below 80, mostly because the degree distribution follows a nice power law at this cutoff level. Edges are colored according to their centrality in the network, from white to dark gray in a nice logarithmical gradient (the visualisation with black background use a different palette from black through red and yellow to white). Insignificant edges are more transparent than significant ones. Vertex sizes vary according to the popularity of the artists.Vertex colors correspond to musical genres, identified by tags attached to the artists by the users of Last.fm. Rock is red, metal is dark grey, electronic is orange, hip-hop and rap is blue, jazz is yellow, reggae and ska is magenta, classical music is cyan, country, folk and world music is brown, pop is green. Light grey vertices are unclassified.”
Don Paterson, ceva poet scotian, a castigat, in Anglia, The Forward Prize pentru cea mai buna poezie pe 2008 cu o oda inchinata nevestei lui Thomas Brinkmann, compozitoarea de muzica electronica Natalie ‘Tusja’ Beridze. It goes like this:
“Love Poem For Natalie ‘Tusja’ Beridze”
O Natalie, O TBA, O Tusja: I had long assumed the terrorsits balaclava that you sport on the cover of Annule
which was, for too long, the only image of you I possesed –
was there to conceal some ugliness or deformity
or perhaps merely spoke (and here, I hoped against hope) of a
young woman struggling
with a crippling shyness. How richly this latter theory has been confirmed by my Googling!
O who is this dark angel with her unruly Slavic eyebrows
ranged like two duelling pistols, lightly sweating in the pale light
of the TTF screen?
O behold her shaded, infolded concentration, her
heartbreakingly beautiful face so clearly betraying the tru focus
of one not merely content – as, no doubt, were others at the
Manover Elektronische Festival in Wien –
to hit play while making some fraudulent correction to a
volume slider
but instead deep in the manipulation of somecomplex
real-time software such as Ableton Live, MAX/MSP
or Supercollider.
O Natalie, how can I pay tribute to your infinitely versatile
blend of Nancarrow, Mille Plateaux, Venetian Snares, Xenakis,
Boards of Canada and Nobukazu Takemura
to say nothing of those radiant pads – so strongly reminiscent
of the mid-century bitonal pastoral of Charles Koechlin in their
harmonic bravura –
or your fine vocals, which, while admittedly limited in range
and force, are nonetheless so much more affecting than the
affected Arctic whisperings of those interchangably dreary
Stinas and Hannes and Bjorks, being in fact far closer in spirit
to a kind of glitch-hop Blossom Dearie?
gmail
com
