Am citit pe acest blog de muzica, urmatorul aforism: „Unul folosit e unul pe care l-a mai iubit cineva”. Il citez doar ca sa fac o analogie cu miscarea. Daca il extind, inseamna ca orice a trecut deja prin lista de Favorites este oarecum epuizat. Un trend setter e acum cel care da din intamplare peste informatie. El nu este deloc selectiv, ci doar doreste sa-si insuseasca ceva cu termenul de fabricatie din aceeasi saptamana. Avem bloguri cu muzici dintre cele mai obscure. La o scuturare a autorului, descoperi ca habar nu are cu ce se afiseaza. Oamenii astia descopera label-uri din tari scandinave, cu doua trupe semnate, dar totul pica foarte bine, pentru ca videoclipul are abia 15 view-uri pe Youtube. Embed is the new target, dar nu a autorului, ci a celui care pretinde cunoastere de-acolo, de pe valul tropical. De unde atata ravna de haotic, cand intr-un final nici macar nu stii ce-ti place? Si hai sa vorbim de evolutie sau macar de metode de selectie pentru ca eu una nu mai stiu ce vreti. Unul folosit e unul pe care l-a mai iubit cel putin cineva, comunitate, salbaticilor!
– The Village People Museum
– I am elegantly wasted
– Am creierul atat de clar, as putea sa fac matematica, daca as sti.
– Patruleasa este o institutie.
– Suntem crescuti la bloc, de aia ne invartim in cerc.
– Noi avem nevoie de schimbul doi.
– Chill!
– Chillul e in mine.
– Puiu’, aseara am pierdut contactul cu relitatea?
– Pe lume asta am venit ca sa ne iubim, nu ca sa facem piata.
– Clubbingul proletar se tine intr-o hala mare, cu mii de oameni, clubbingul mic burghez se face intr-un club mic.
– Poti sa tii si tu mizeria asta putin, te rog? Multumesc.
A doua zi dupa Cobbelstone Jazz, desi stai aproape, de abia te tarai, dar cu vointa, la Fat Boy Slim, in Navodari. Petrecerile pe plaja au vibeul lor, chiar si cand pune Optick. Desi lumea a intrat de la opt, inca nu danseaza nimeni. Dar este plin, plin, plin, de 20 de mii de oameni statici care se dezmortesc cand intra Fat Boy Slim.
Fat Boy Slim@ The Mission – intro
DJ-ul isi incepe show-ul cu imagini din Odisea Spatiala si Willy Wonka & The Chocolate Factory. Publicul canta odata cu piesa “We’ve come a long long way together/ Through the hard times and the good”. Iese in fata pupitrului, ridica mana la public si ii starneste la petrecere. Se intoarce la pupitru, mai sta o piesa, iese din nou. Vocalurile spun jazzy “I wanna be wiked”, iar el merge inapoi in pupitru pe varfuri, cu pas mici si repezi, scutarandu-si degetele in aer. Mixeaza electro Right here, right now, iar tu te misti usor, pe nisipul deja batatorit de cu o noapte inainte. Privesti un spectacol, muzica o stii, nimic nu te da pe spate. Poate doar grandoarea si organizarea.
pics by special guest
Te uiti la proiectii, de fapt la video clip-uri, tocmai ce danseaza Christopher Walken pe masa. Urmeaza putin hip-hop, te misca putin din genunchi, dupa care pune electro si iti place mult. De fapt ai ramas marcat de Boys Noize la Sonar. Te gandesti nostalgic, mai bine un baiat zgomotos decat unul gras. Cel gras tocmai ce si-a pus un tricou portocaliu in cap si cica mixeaza asa, pret de un minut, pana incepe sa urle “Fat Boy Slim is fucking in Heaven”. Se pare insa, ca in Rai, nu prea se mixeaza, se pune piesa dupa piesa, video-clip dupa video-clip si foarte mare accent pe prezenta scenica, care trebuie sa fie extrem de intensa.“O fi de la varsta”, isi da cineva cu parerea, cand Fat Boy Slim pune Aerosmith si Run DMC.
Fat Boy Slim @ The Mission – niste rock
Apoi mixeaza niste rock, te simti ca la Stufstock. In jurul tau, toata lumea apalauda. Mi se pare normal, piesa este buna, mai ales daca ne nasteam cu 20 de ani mai devreme decat ne-am nascut. Noroc ca nu tine mult. Revine, thx God la electro si mixeaza White Stripes – Story to Tell. Cineva glumeste si iti explica: “Daca doriti sa revedeti, maine se va playa CD-ul, de la aceeasi ora, inclus in pret”. Iar in semn de confirmare, Fat Boy Slim playaza Jump Around, ce-i drept, mixat electro. Urmeaza putin Rolling Stones, pana intra in The Funk so Brother si lumea incepe sa cante din nou. Nu toata lumea, mai exact un grup de baritoni la camasa alba.
Fat Boy Slim@The Mission – What the Fuck
Fat Boy Slim iese din nou in fata pupitrului, bate din palme, bate si publicul din palme, el nu mai bate din palme, nu mai bate nici publicul din palme. Sta prea mult cu mainile pe sus pentru un DJ care mixeaza. Incepe What the fuck si lumea explodeaza din nou cand proiecteaza pe ecrane “Fuck”. Urmeaza niste voci de femeie, iar artistul face playback din nou, in fata pupitrului. Canta cu mainile ridicate in lateral, gata sa-si ia zborul. Nu isi ia nimeni zborul, dar te ia cu ameteala de la atata populism. Cand pune Bob Marley, Could you be Love, fete cu raste se urca in carca. “Hehe, melodia asta ar pune-o si Buzdugan”, iti spune de-dans. Dj-ul canta, e in acelasi timp si Bob Marley, si fata de pe fundal.
Dupa Fat Boy Slim urmeaza Timo Maas, la care nu stai, caci incepe progressive. Ramane insa, de-dans. Te intalnesti cu el din nou, peste vreo doua ore. “A fost trance. Trance. Stii cum e cu tranceul: 5 minute, doua mantuiri, 5 minute, doua mantuiri”.
—
de dans: fat boy slim a ajuns complet irelevant muzical in 2008 si tot ce i-a mai ramas e un show populist si fara zvac, o umbra palida a celui de acum doi ani. macar atunci a pus google earth-ul pe mamaia, si-a dat interesul cat de cat. timo maas a fost olandez.
organizarea foarte buna, jetoanele sunt secretul luptei anti-coruptie.
Ajungi la Mania pe la 2:30, este gol, de-dans este primul pe ring, se misca incantat de rezidentul DJ Sepp, care face incalzirea pentru Cobbleson Jazz. Pana se umple, privesti atent prin La Mania, in care n-ai mai fost de cel putin doi ani. S-a schimbat. Pare clubul perfect. Se aude impecabil, nu este kitchos si nu este nici hruba. Asa cum e impartit pare foarte bine gandit, are si zona de lounge si mese, si balcoane, si terasa, iar luminile pica foarte aspectuos. Pe masura ce se umple, pe putin cinci oameni te intreaba cine este la pupitru. Sepp mixeaza feelingos, pana pune niste indiene, chinezesti, nu stii exact ce sunt dar iti aduc aminte de “Magazin duminical”. Cei 50 de oameni de pe ring, cati ne-am adunat, primim din partea casei cate un shoot de Kamikaze. Proiectiile se fac pe un ecran din leduri, pe care se scurg acum mii de margele colorate; iti dau senzatia de palpabil.
Cobblestone Jazz intra la trei, cand ringul este scufundat in bezna. Ei sunt tot trei, Mathew Jonson, Danuel Tate si Tyger Dhula. In timp ce ultimul are grija sa sparga piesele cu elemente cheie, Tate face live la clape si arunca la microfon cate un “iuhuhu”pe care s epun efecte de voce . Mathew Jonson programeaza pe laptop tobe si mixeaza loop-uri din sunete joase. Te surprinzi cum descoperi o poveste improvizata pe loc, care te misca lin, pe jazz si dub, sustinute de minimal techno emotiv. “Baietii nostri, tricolorii nostri”, ti se sopteste din inima, de undeva din spate. Nu raspunzi, te-ai blocat si tu pe un singur gand: cat de bine suna, cat de bine suna, cat de bine suna. Dansezi autist, nu mai zici nimic. Oricum, si prietenii tai sunt tot acolo unde esti tu. Din aceeasi cauza, nimeni nu face nici o poza.
Cobblestone Jazz
Cei trei o iau sonor la fuga, parca instiga la orgie si, desi sonorizarea este perfecta, tie iti vine sa strigi “Dati volumul mai tare!”. Tipa insa altcineva: “Asta este poezie!”. Este minimal abstract si totusi atat de melodios, incat iti vine sa dai cateva telefoane, sa le spui unora, cu mana la inima, ca se poate. Si cand simti ca te incingi mai tare, cad din tavan tone de abur rece, nu te vezi pret de zece secunde, dupa care te simti rece. Cei trei isi termina setul dupa doua ore, care au trecut ca doua piese.
Dupa sapte ani de clubbing, de abia acum ai luat parte in Romania, la petrecerea perfecta: sunet, muzica, locatie, proiectii. In plus, nu au fost mai mult de 200 de oameni. Asa ar trebui sa fie petrecerile de minimal, cu grupuri minimale, capabile sa creeze vibe ca la o mie de oameni.
—
de dans: toate astea dupa un trentemoller ametit care nu se poate hotara ce vrea si tot ce ii iese este o desiratura nelegata, placuta pe bucati dar care nu face sens la scara mai mare. destul de schizofrenic concertul, din toate cate putin, sa fie toata lumea fericita, cel mult agreabil.
cobblestone jazz ii schimb au confirmat asteptarile si au sunat minunat desi au lasat pe afara o gramada de material. au facut un live extraordinar fara ca macar sa isi foloseasca toate armele, imi imaginez ce ar si iesit daca si-ar fi dorit mai mult victoria. m-am simtit de multe ori in apropierea maretiei. daca conteaza, sa stiti ca eu in directia asta as vrea sa se indrepte muzica techno. la mania arata chiar misto, nu stiu de ce imi era frica de ea, iar lumea – ca pe vremuri, multi prieteni intr-o mare de habarnisti simpatici.
habarnisti simpatici as opossed to cocalari beti si agresivi cum erau la kudos pe la ora 8, 9 dimineata, valeu. plus ca plaja din mamaia e ca o autostrada supra-reglementata pe nu poti sa stai in cur nicaieri acolo unde vrei ci doar poate 5 metri mai incolo, 3 metri mai sus, mai pe o parte, numai la masa aceea, cel mult juma de ora… nu te dau afara da te capiez. iar ideea de after la mare e complet necunoscuta, am asteptat doua ore sa inceapa popoviciu sambata dimineata, ne-am facut muzica singuri in cap, am intrebat de 5 ori 5 oameni de la bar care nu stiau nimic pana am plecat, dracului, in navodari unde plaja chiar era plina de masini dar unde macar nu exista reguli de asezare a prosoapelor. deci kudos e o rusine, asta vroiam sa zic.
Invitatul in aceasta saptamana sa dea Buzz este Maresh, care a scos un EP pe 6 iunie, la labelului spaniol Subconce, din Barcelona. E si Popoviciu prezent.
text by Maresh
Ideea EP-ului este foarte bine redata de numele primelor doua piese. Adica, ne miscam incet, dar apasat, intr-un mediu foarte rece la suprafata, dar subtil in interior. Daca stiam sa scriu asa si la bac …Cu alte cuvinte, ori iti place ori nu iti place! Ca si gen, EP-ul este techno, hai poate dub techno, cu toate ca in ambele se intrevad niste vocaluri, nu de alta dar ca sa mai largesc targetul de ascultatori de pe la noi…Sa incepem cu prima piesa.
Slowmotion
Un ritm foarte linistitor, niste stringuri calde si niste soapte, cam asa incepe piesa. Alte elemente subtile se adauga pe parcurs pentru a crea o atmosfera foarte calma, cu toate ca linia de bass este una caracteristica techno-ului. Deci se poate !
Iceland
Este piesa mea preferata. E un fel de “Bine ati venit in tara lui Bjork!”, urmand ca mai incolo bunicul ei sa ne povesteasca cate ceva in limba lor. Nu se stie ce zice acolo, dar suna infricosator de bine! Genul piesei este techno, percutie caracteristica, niste stringuri care se regasesc pe tot parcursul ei, apar si dispar subtil, dar te introduc in atmosfera perfect, zic eu. Pentru mine este singura piesa pe care am reusit sa o fac in asa fel incat sa ma blochez in timp ce o ascult. Deci, cum ziceam mai sus, se poate!
Slowmotion (Mihai Popoviciu rmx)
Domnul Popoviciu s-a prezentat la interval cu un remix corect, dar pentru ca am prezentat ce am facut eu, mai bine sa prezinte el ce a produs el. Si ce sa vezi, domnul Popoviciu e la mare :D
Iceland (Sonde & Shaver rmx)
Sonde & Shaver, sunt doi spanioli. Sonde este de fapt Eclec Sonde, adica patronul labelului, iar Shaver este un alt artist cu care patronul colaboreaza. Remixul te scoate un pic din atmosfera creeata pana acuma, este mult mai energic, dar din nou, un remix corect.
Posted in buzz.RO on July 11th, 2008 by fresh good minimal |
7 Comments
gmail
com
