Prin Bucuresti umbla de cativa ani incoace cutuma de a organiza petreceri cu o anumia tenta exclusivista pentru branduri de consum care, sa fim drepti, nu insinueaza implicit atata nisa cum ar dori organizatorii. Nu se fac party-uri la Sparks, ci doar se promovează exploziv acelaşi J&B prespalat sau ca acum, aceeaai mahorcă de Kent, pare-se cu filtru mai perforat, cu carton mai aranjat. Am ajuns pe la 1 la locatie. Club Level.
Prima surpriza e o usoara lipsa de comunicare intre prieteni, suntem putin suspecti. In Bucuresti oricum preconizezi, sau cel putin poti sa controlezi starea de spirit la fiecare eveniment. In The Other Side se lasa mereu cu betii dureroase, in Fabrica stai o mare parte din seara cu geaca pe tine si te ustura ochii de fum, in Mash-up n-am fost niciodata, de la Martin, chiar dacă ajungi rar, nu te mai dai plecat. Coboram din taxi, puhoi la intrare. Ah, petrecere pe sistemul coada, unde se fac mereu cele mai bune mistouri. Ne relaxam deci cand vedem capete cunoscute, fiecare exprimand puerilul entuziasm de a-si gasi amicii la o petrecere proasta. Nu lasam geaca la garderoba, ar fi ca si cum ne-am lasa la intrare cruciulita de la botez. Coridoare, tapete, toaleta cu draperii as in Kristal. Dupa stalpul pus in ciuda lui de-dans fix in mijlocul intrarii, ni se arata in sfarsit minunea. Stam in prag de ring sapte-opt oameni si ne uitam cu gura cascata, amutiti, ca si cum ar fi aparut Godzilla de dupa turnurile gemene. Suuuute de oameni, care mai de care mai nasol, era ca si cum am fi intrat brusc in casa din Twin Peaks.
Se desparteau mesianic marile de cocalari inaintea noastra si noi nu mai ziceam nimic. Panica pe ochii tuturor, sonorizare ca de service auto, muzica oribila. Mizer si incantator in acelasi timp. In situatii de gradul trei, primul instinct e să-ti cauti aliatii si sa nu te mai dezlipesti de ei. Asa ca am inaintat ca prostanacii trei pasi de la intrare, ne-am gasit un colt pe langa bar si nici c-am mai plecat de-acolo. Ba din contra, eram caritabili, fiecare se putea baza pe celalalt pentru orice, de la bere pana la discutii care sa-ti atenueze uimirea pe zona „si piesa aia de azi de pe mess stii ca…etc.”. Te duci la bar sa-ti iei o bere, după ce pupi pe toata lumea, hihi, „cat e berea ma aici?”, „O sută de mii la treisutetreizeci…aaaaa, misto!”. „Eu ma intreb ce cautam toti aici!”, exclama pe sub mustata unul de-al nostru, „Excelent!” un altul de langă noi.
Iesitul in oras este si el un scop in sine. Dar, sincer, aveam nevoie de un weekend mai special. Mai nescunoscut. Mai agreabil. Mai constructiv. Si m-am luat dupa voi.
Vineri, Studio Martin, line-up anii ‘90, Vladone, Niki4, Vasile, Michi, Dobrica. Jurassik Park. Dinozaurii se tin bine. Pasind pe sub ecranul din Martin, l-am observat pe bunicul lui mos Martin, pe Vladone, punea un dance, euro dance din ala de dansai pana si-n firele de par. Muzica retro.Yammy. Din pacate, pe vremea cand era el DJ, eu eram in spatele blocului si jucam pac-pac cu tuburile. Ascultam casetele maicamii, iar muzica de dans era deja in crestere. “Hit-uri dupa hit-uri” mi se spune in casca (prietenul Casca).
Cine sunt astia de langa mine? Oameni la camasa, barbosi, clar varsta medie era undeva pe la 30 de ani. Dar sincer erau mai entuziasti ca pokemonii si mai civilizati decat multi tineri petrecareti pogoisti si metamfetamenizati. O seara speciala dupa cum spuneam. Niki4 a pus breakbeat. Breakbeat mai nou, breakbeat mai vechi, piese de rezistenta, cu totii le stiau, eu mai putin. Damn, de multe ori am avut numai de pierdut din cauza varstei. Piesa dupa piesa, publicul tipa din ce in ce mai tare: “Niki4!” etc etc etc.
Nu prea intelegeam nimic, dar simteam ca e bine si e ce trebuie. Au venit si Suie Paparude, au cantat old school, au cantat new school, au plecat, a venit Vasile, si apoi iar Niki4 si tot asa. Pana cand alcoolul si-a facut treaba, am mai auzit niste franturi de drum and bass si electro. Michi singur, Dobrica tipand in microfon, haos total si cum bine spunea si un comentariu pe forumul nights: “acesti oameni ar fi meritat mai mult public”. Dar lasa ca a fost plin la Pagal si Negru sambata seara. (!!!)
O seara de neuitat cu dinozaurii nostri care, CULMEA, nu sunau deloc a dinozauri. Puneau bine, pe bataie, zambeau si dansau la greu. Au venit sa se distreze si s-a vazut. Multumim dragi tati si bunici ca ati existat si ati pregatit scena clubbingului romanesc pentru ceea ce este ea astazi. Sper sa mai prind asa o petrecere si in anii ce urmeaza. Scuzati-mi patetismul de final.
Mai mult decat orice atractie turistica de lonely planet, petrecerea de revelion, de la Dirty a fost preparata in cele mai mici amanunte. In primul rand ca locul cu pricina nu avea vreun mail sau vreun contact aditional, nici pagina de myspace, logo, steag, indicatoare sau fum de gratare. Panica de a nu stii exact cum arata locul ne-a tinut pana in preajma zilei de 31, cand un sol de pace a fost trimis in recunoastere si ne-a dat ok-ul cum ca e musai de mers si indoit podeaua la dans.
In noaptea de revelion am invadat locul cu pricina mai toata ceata noastra de valahi (vreo 15 la numar). Dirty s-a adeverit a fi pana la urma un loc cat de poate de generos, cu un design placut ochilor, sunet cumsecade, usor cochet, preparat cu ceva ghirlande si masti de carnaval pe pereti. Cativa razboinci din grupul nostru au suspinat nostalgic cum ca ar fi un fel de Web. Eu unul, personal, m-am aruncat cu totul intr-un pahar de whiskey, in timp ce restul gang-ului s-a aruncat in multimea de afara, insa…outside, predominau iarasi numai barbatii, mare parte dintre ei cu trasaturi asiatice, veniti mai ales din suburbiile Istanbulului, la marea sarbatoare. Anul acesta, in semn de solidaritate cu asediatii din Gaza, autoritatile otomane au interzis artificiile si pocnitorile, asa ca mare parte din sarbatoarea din piata nu s-a redus decat la un fasait minuscul de usurare cum ca tocmai s-a mai doborat un an cu greutate. In rastimp, am incercat sa trudesc un pic pe partea de public relations cu niscaiva domnisoare indigene, dar bariera lingvistica a fost de neclintit, asa ca m-am intors resemnat la paharele mele de whiskey.
Mi-am indreptat atentia catre muzica si foarte rau am facut. Djul “local hero” incerca zadarnic sa se hotarasca incotro sa isi asterne setul. Amesteca bezmetic progresive house demult decedat cu minimal techno desprins parca din playlisturile rezidentilor romani din tinuturile cu mare priza la transhumatza. Intre timp ,poporul arunca decis chiote de bucurie, semn ca unele piese din repertoriu au gadilat cum nu se poate mai bine colonul participantilor la chermeza. Dupa mai bine de o ora si jumatate de chinuri, apare maretz domnul Rebotini. Cu o infatisare de capcaun obosit cu mustatile alungite, ii mai trebuia parca doar sortzul de macelarie patat de sangele de rigoare ca sa poata incepe carnagiul auditiv asupra noastra. Mai mult de spaima decat de admiratie am inceput sa ne executam cu totii intr-un dans timid, cu obisnuita ingaduintza pe care o acorzi DJului invitat, primei sale piese din set.
Daca te porti disco, te imbraci shukar, iti tii jurnal de facebook, te tii de turma de la Bragadiru, si musai iti faci vacantele la Berlin sau Barcelona, se cheama ca ai atins abisul bourjois. Dar daca te urnesti sa faci Revelionul la Istanbul, se cheama ca te-ai dat in vileag, ca ti-ai adus aminte de stropii de shaorma dupa prima petrecere cu Dave Seaman.
Te urci in automobilul propriu, pe care il imparti frateste cu alti 3 tovarasi de drum (benzina e ieftina si e mai amuzant in 4 ), si te-asterni frumos la drum de noapte pe autostrada soarelui. Dimineata, te trezesti la vama de la Vama Veche ca ti-ai uitat pasaportul la Bucuresti si cu o naturaletze prunciara (trezit parca dintr-un serial – vis erotic in care esti propiul protagonist alaturi de vecina blonda cu piept angajant mai ales dupa ce ti-ai tinut capul in poala iubitei seculare), te hotaresti sa te intorci la pasaportul tau, uitat dintr-o neglijenta comoda, intr-un sertar ascuns. In ultimul moment, cineva iti sopteste ca poti apela la o persoana apropiata tie sa merga la tine acasa sa ti-l culeaga si sa ti-l puna pe primul autobuz cu destinatia Constanta. Te intorci fericit tot la Constanta, doar ai scapat de un drum pana la Bucuresti dus-intors si te asezi resemnat in prima cafenea care iti iese in cale din Piata Ovidiu. Dupa pranz, recuperezi actul mult ravnit si te indrepti iarasi spre Vama Veche.
Treci decis, fara sa bagi de seama ca ti-ai facut deja vant in Bulgaria – aceleasi drumuri cariate, nemarcate, si prost luminate… Spre seara, strapungi victorios granita bulgaro-turca si pui inspre ascultare noul mix nudisoco de numonici. Usor, usor aluneci pe strazi strident marcate, opulent asfaltate si mai ales briliant luminate. Zambesti fericit ca ai ajuns la drumuri cu 4 benzi pe sens (desi inca nu ai atins autostrada), si te gandesti serios la gluma proasta pe care a facut-o Europa atunci cand ne-a primit, la pachet, pe noi, les roumains, alaturi de ei, the bulgarians. Incet, incet apar suburbiile Istanbulului, presarate ca un sirag de margele fosforescente pe dealurile din jur, cu blocuri turn inalte, despartite atent de steagurile cu semiluna omniprezente obligatoriu numai in bataia vantului. Autostrada te duce singura pana in centrul orasului, de unde bineinteles incepi sa te ratacesti prin cartierele deochiate si cu nume vechi din istorie. Majoritatea strazilor sunt in panta, iar tu, ca un privitor curios iti impiedici privirea de nenumaratele moschei, cu turle inalte si te simti deja aruncat in basmele Seherezadei. Tarziu dupa miezul noptii, ajungi la hotel, unde iti arunci nervos bagajul si alergi bezmetic inapoi pe strazi dupa ceva de mancare.
Am primit pe mail un text de la “un critic anonim de muzica house”. Asadar,
text by un critic anonim de muzica house
Percutie, bass, percutie, bass… Apoi alt bass pe alta tonalitate si aproximativ alta percutie, tot de house. Semn ca s-a schimbat piesa. Bass-ul se intinde grav pe toata durata masurii iar kick-urile isi fac “cu greu” loc. Elementele de percutie se joaca frumos, sunt impiedicate,sunt inspirate, vii, uneori acustice alteori etnice dar cam grosiere, mult prea in fata. Aproape ca iti sparg timpanele.
Ce se intampla? E sunetul prost sau asa sunt piesele?
Totusi suntem la Kristal, e cam greu sa dai vina pe sunet. Poate ca sunt piese vechi si masterizate aiurea sau poate ca sunt pur si simplu piese vechi produse in stilul viitorului dar avand soundul trecutului. Da, poate si asta… In orice caz SI volumul este al dracului de tare. Din cand in cand se distinge o armonie dar nu e foarte clar ce e. Inainte sa-ti faci macar o impresie, frecventele joase sunt suprimate fara mila de Raresh. Lumea incepe sa strige. Apoi, cu o invartire de buton picioarele de elefant incep sa te izbeasca iar. Armonia a disparut undeva departe. Este clar. Minimal-techno-ul este inlocuit cu succes ca stil de main de acest “techno house”. Ce se aude este mega-agresiv, matura cu tine pe jos (bucuria romanului). In plus, nu este nici pe departe naiv ca soundul de minimal-techno degradat, ajuns in mainstream si produs in masa.
Dar cum s-a intamplat asta? Cum am ajuns aici?
Revenirea house-ului este un fenomen ciclic obisnuit in muzica. Aici nu e nimic de mirare pentru ca nici un stil nu rezista in mainstream mai mult de 2-3 ani.. Ca sa ajunga in mainstream trebuie sa fie oricum un stil relevant vezi progressive, iar ca sa reziste 2-3 ani la rand trebuie sa fie si revelant. Vezi minimal-techno-ul numit generic minimal (chestie care i-a zgandarit pe unii care credeau ca stiu mai multe decat noi ceilalti muritori, hence the expression “Minimalul nu e un stil frate, nu stii tu…” sau formularea si mai cretina “Minimal adevarat nu se mai face din ’95”). In orice caz, minimalul a murit. RIP (aviz dj-ilor de provincie ca ei vor afla probabil ultimii)… Desi batranetea-i degradanta nu va face multa lume sa planga pe mormantul lui (stiu insa multa lume gata sa danseze fericita). Cu toate astea entuziasmul primelor petreceri la care se asculta minimal este in mod sigur greu de uitat. Iar muzica respectiva iti provoaca aceeasi senzatie si acum. Cine nu crede poate sa incerce un set Luciano din 2004-2005.
Incepi seara de vineri cu o plimbare linistita spre MNAC. Ajungi pe Bd. Libertatii, esti pe trotuarul din fata Casei Poporului, te uiti in dreapta si simti cum te apasa monumentalitatea cladirii, aproape ca iti vine sa schimbi trotuarul. In fine, dai coltul, intri in curtea muzeului unde e atat de liniste incat crezi ca se va intampla ceva in secunda aia, dar camerele de supraveghere iti zic: don’t panic, CCTV is here! Dupa ce scapi de detectorul de la intrare, ajungi la etajul 4 unde baietii de la Okosanu isi pregatesc calatoria naturalista prin padurea Bieszczady, sau cel putin asa ti s-a spus inainte. Unul dintre ei face scratchuri cu nasul si fruntea pe un cd-player, celalalt il urmeaza cu aceleasi gesturi, doar ca pe trackpadul de la laptop.
Incep cu imagini urbane, oameni care asteapta sa treaca printr-un “check in” ca de stadion, sustinute de sunete cu nivel ridicat de noise. O tin asa o perioada, incepe sa te irite atata noise, insa usor, usor se schimba imaginea, apare un caine, apar niste peisaje, ceva natural, o padure, se schimba si muzica, devine mai calma, un ambient dragut. Incerc sa gasesc o logica in ce se intampla acolo, ma gandesc ca duritatea sonora din prima parte este cumva atribuita spatiului urban iar trecerea spre zona mai naturalista a imaginii aduce cu ea si relaxarea muzicala pe care o auzi. Insa nu tine foarte mult, apare o vaca care da din cap pe sistem de loop, reapar si noiseurile ilogice de care credeai ca ai scapat.
Dupa vreo 15 minute ne dam seama ca de la atata zgomot ne-ar prinde bine o bere, asadar ne retragem in zona de bar, unde in scurt timp ni se alatura si alti oameni, probabil la fel de insetati ca si noi. Incercam sa ne dam seama daca e de la noi, daca avem noi o problema, poate nu intelegem noi ceva, ne-a scapat ceva pe drum. Greu de spus… Eu unul, ma gandesc ca transpunerea unui spatiu natural, a unei paduri, intr-un performance audio/video ar putea fi exploatata mult mai elegant. Ma asteptam sa aud bucati de field recording modificate inventiv, sunete misterioase din padure acompaniate de secvente calde de imagine, ma asteptam sa aud vocea padurii si sa vad cum se construieste o poveste. In schimb, am asistat la construirea unui peisaj sonor si vizual prea abstractizat si am vazut scratchuri cu nasul.
Cand nu stii cum sa-i zici muzicii asteia, trantesti un experimental langa si mai ca te-ntelege lumea. Am dat de Múm acum vreo patru ani si i-am facut echipa cu Isan, Lali Puna si My Morning Jacket. Atat de bine se sincronizau, incat nu era nevoie decat sa spui ca asculti Morr Music alias downtempo, si se subantelegea continutul. Greu de precizat ce inseamna Múm, sunt genul de islandezi cu „o”-ul taiat din nume. Astfel incat nu identifici producatorul, dar iti place tare muzica. E facuta de vreo sapte oameni si e in genere muzica electronica slow, in care predomina instrumente clasice.
Au sase albume la activ si trei EP-uri. Am zis initial Morr Music, dar Múm, care de fapt nominal nu inseamna absolut nimic, penduleaza intre doua label-uri: cel nemtesc mai sus amintit si Fat Cat. Acum ca am le-am pus emblema pe frunte, cu siguranta ca ati dobandit mai multa incredere in islandezi.
Múm – Go Go Smear the Poison Ivy – Dancing Behind My Eyelids
gmail
com
