Tocmai am facut un mix finut, o combinatie de minimal, dubstep si altele, iar cu ocazia asta mi s-a oferit oarece spatiu sa va mai scriu.
Dar despre mix mai incolo.
Ce mai faceti? Am citit ca ati avut problema cu “oamenii legii”. Trebuie sa-i intelegeti si pe ei, e sfarsit de an, acum au de scris niste rapoarte pentru UE, si cum tot anul au fost lenesi, trebuie sa dreaga busuiocul. Probabil o sa fie si la anul la fel.
Io-s pe la Madrid acum. Si aici se mai fac razii, dar rar si fara nici un entuziasm de ambele parti. In rest miroase cum trebuie in cluburi.
Dar nici despre asta nu voiam sa vorbesc, desi ar merita, io voiam sa trisez si sa profit de spatiu ca sa lansez in dezbatere publica o teorie mai veche de-a mea:
Noi astia, ne stim noi care (sper), ar trebui sa plecam toti si sa-i lasam pe lantari si pe poponetzi si pe politicieni sa se descurce singuri!
Io zic ca fara noi ar iesi foarte caterinca in Romanica si ne-am uita pe net la Realitatea TV ca la Comedy Central!
La cum stiu io lumea prin Bucale si nu numai, cred ca, daca ar pleca doar toate cunostintele mele, s-ar schimba multe. Dar daca ar pleca si cunostintele lor?!
Nu va agitati cu criza si astea, astora p-aici nu o sa le prisoseasca niciodata niste inteligenta (unde e cazul)!
A, si obligatoriu nu trimiteti bani acasa, ca fac astia autostrada de 60 miloane euro/km cu ei. Cica in alte tari e de zece ori mai ieftin kilometrul, nu merita sa luati de la statul roman! E indicat in schimb sa cereti bani de acasa sub orice pretext!
In stilul asta luati pozitie civica si política la cel mai distractiv mod. Bucurestiul e oricum mai scump decat multe capitale de mare bun simt, la Viena a ajuns chiria la 250eu/2 camere!
Mai circula spaima aia cum ca suntem vazuti prost prin lume.
Cam asa e, dar daca nu mirosi a transpiratie si n-ai mustar pe tricou (poate chiar si atunci), ti se da de obicei o sansa. Iar lumea in carea ar trebui sa va invartiti chiar are suficiente minte sa va ia asa cum sunteti. Oricum, in club sau in metrou nu stie nimeni.
Mda. Ce e pe Palms Out Sounds e si pe Discodust, se muta pe Hyperbole, dai de acelaşi lucru multiplicat cu viteza luminii. Nu se mai postează cu via, ca acum cativa ani, când se găseau piese insolite pe ftp-uri intercontinentale. ITunes-ul isi face treaba si daca stau liniştita cu suffle-ul pe treaba, orice DJ de renume ar putea sa sustragă vreo patru, cinci melodii de la mine. Monici special guest pentru ca vorbeam adesea cu de-dans cum sunt ei oameni de EP si de album, iar eu ascultător de piesa. De aici si extensiile de rigoare, voi de la artist mergeti la label, eu ajung la remix. Ultracity prestează remixurile in cauza de cativa ani, sunt din Suedia si inca se găsesc la nivelul la care folosesc flyere pe post de poza de profil. Simpatici de altfel, la fel de volatili si de cosmici cam ca toţi pe care ii impartasesc eu aici. Folosesc hardware si au figuri de middle aged producers. Sunt semnati la Rollerboys Recordings, label mic cu patru nume sub obladuire.
Panorama, aerodrom, plonjeu, iei o piesa nouazecista numai buna pentru primul vals de nunta, o extinzi mecanic astfel incat sa poţi respira mai uşor in ea, potriveşti string-uri subtile cu atata indemanare, incat originalul nici nu mai exista in importanta. Sa anulezi prin recreare punctul de plecare.
Sipping on the sweet nectar
Aplauze pentru DJ. Genul de melodie care isi găseşte însemnătatea la purtător, nu prea contează cine a făcut-o, important e cine o pune. Binedispune.
Twelve year drive
Pont pentru vanatorii de remixuri: a se urmari intotdeauna cu atentie paranteza care contine elementul „dub”( dub remix, rmx, re-edit, rearranged, redone, recomposed….). Gold!
De cum s-a anuntat line-up-ul acestei toamne nu a fost zi in care sa nu ma gandesc la ceea ce promitea a fi cea mai frumoasa petrecere: BPitch Control Night. Nu se putea o combiantie mai buna decat Sascha Funke si Paul Kalkbrenner. Se si simtea in aer flavour-ul subtil de Berlin, care m-a surescitat pe masura ce se apropia evenimentul. Poate de aceea imi este asa de greu sa scriu. Emotia a ramas, iar la aproape o saptamana dupa petrecere inca spun wow de cate ori ma gandesc la weekendul trecut. Si cam asta e tot ce imi vine sa zic: wow. Este genul de sentiment care te acapareaza, te domina fara scapare si te lasa fara cuvinte. Totusi…
In deschidere vesnica poveste, vesnicul sound, aproape un trademark sonor al clubului, inegalabilii Livio & Roby. Desi nimeni nu le contesta valentele de producatori, cuplul lipsit de expresie si emotii a reusit pentru a nu stiu cata oara sa faca din warm-up un chin greu de suportat. Soundul greu, daramator, tocator, repetitiv pana la tampeala, cu mari carente la categoria vibe, groove si buna dispozitie abia misca cativa oameni de pe un picior pe altul, iar pe altii i-a gonit, plictisiti de moarte, pe canapea.
Il recunoastem pe Sascha Funke dupa mustata dar mai ales dupa muzica care ne ridica de pe scaun. Usor, usor publicul aerisit migreaza spre pupitru, iar noi odata cu el, atrasi aproape magnetic de sound. Abia incepem sa ne incalzim, ca Funke ne si paraseste dupa 6 piese, predand stafeta elegant colegului de label. Asta a fost? Gata Sascha? :( Ma uit in chelia lui Kalkbrenner care se itzeste lucitoare de dupa laptop, iar de aici se cam rupe filmul. In jur, numai zambete, picioarele nu mai asculta, danseaza neincetat, vocea mi-o ia pe dinainte si se aud urale. Manutele salta isterice in aer, desi ar trebui sa aiba mai multa grija sa nu dea pe jos nici o picatura din bautura la pahar de plastic cu costuri exuberante. Dans, dans, dans cu de-dans si cu tot Martinul la unison.
Saptamana trecuta s-a filmat ultimul clip Suie, la piesa Cea mai buna zi; bon ton, spam fericit de toamna, cea mai buna zi in fiecare zi pentru intreaga echipa langa care ma inclin. Au fost doua zile de filmare fara ragaz, in care se cautau preponderent centrii de greutate pentru rotatii nurock in aer liber.
In prima zi a intarziat lentila, o smecherie tehnica venita de peste hotare, cat sa iasa la post productie un efect de pelicula de n-au mai vazut Paparudele de cand se stiu staruri pe piata romaneasca. N-a fost casting, am preferat sa facem caterinca buna cu prietenii. Am avut in prima linie Suie Paparude cu Dobre la microfon, o gaşca de puştani-parkour gasiti pe Youtube, care sareau de colo-colo, sfidand gravitatia si puterea noastra de intelegere, Mora, Maria, Monici, Lana, Poparlan, putin Silviu si bonus motanul Mircea pe final. Tocmai pentru ca se ştia de la bun inceput ca mobilizarea tuturor era puternic sustinuta de modalitatea de filmare (Dave), de regie (Adi), si post productie (studioset), baietii si-au permis un clip lasat pe mana prietenilor, fara prea multa preocupare tehnica si machiaj.
Marti am fost pe acoperisul de la Palatul Copiilor, am mancat sandwich-uri cu branza la folie si am obosit milimetric dupa cum se rotea soarele. Spre asfintit au inceput cadrele indoor pe la oameni pe-acasa, fiecare cu ghitara in prim-plan, fredonand idiotic „e cea mai buna ziiiii…”. Cand s-a instalat oboseala, nimeni nu mai intelegea de ce Dave cauta precizie in milimetri, de ce dracu o particula de lumina in minus necesita 30 de minute de negocieri, uite cum fetele din zane se transforma uşor in barmanite de club, mima retarda „e cea mai buna ziiii…”. Sindrofia s-a incheiat pe la 6 dimineata cu bere romaneasca si ceva felicitari. Arata totuşi paranormal, a clip frantuzesc de Tigersushi.
Ma suna Mora: Alo, alo! Nu te aud! Zi mai tare ca nu aud nimic! De fapt da-mi un sms.
SMS catre Mora: In stanga scenei, in fata lu “R”.
Cum care “R”? Asta de-l vad in fata, de 5 m inaltime, din FutureIsFusion. Cam asa a incepe seara de duminica, in parcare la Baneasa Mall. Nu suntem la cumparaturi, nici Ikea nu ne face cu ochiul in seara asta, am venit aici pentru un eveniment usor controversat – Etienne de Crecy si cubul lui faimos au aterizat in parcare la mall. Cum si cine s-a gandit la asta e un mister, cert e ca a fost destul de destept sa convinga ditamai corporatia sa investeasca ditamai banii intr-un eveniment de care sa nu ne fie rusine (din nou) si sa se inscrie in categoria “din zilele noastre”.
Nu foarte promovat, evenimentul si-a propus sa-i suprinda pe cei aflati in zona, dar a ajuns fara ocolisuri la urechile celor direct interesati nu de lansarea megarazorului minune, ci de prezenta mitului frantuz in Romania. Public nu foarte numeros insa asezonat pretutindeni cu DJ de toate speciile, bloggeri, obisnuiti ai cluburilor si consumatori extrem de avizati de muzica electronica. Asa, ca de duminica dupa amiaza, ca sambata a refuzat artistul sa performeze din motive de prezenta obligatorie la meciul echipei nationale a lui cu echipa nationala a noastra. Norocul lui (sau al nostru) ca a fost meci nul, caci altfel nu stiu cum decurgeau evenimentele.
Uite ca m-a luat valul si am suntat cateva detalii. Cum ar fi ca in fata scenei e o imensa schela si rulota lu’ de Crecy, drept pentru care te intrebi cum o sa vada oamenii ce se intampla. Sau cum ar fi faptul ca nu exista nimic de baut si toti migram periodic dupa bere la (ironic) Mac.
La Todd, lumea s-a strans intamplator, probabil pentru ca Tom promitea sa fie „a blast”. Initial, era acelasi feeling de garaj parasit de Fiat 500, insa la petrecerile Cabaret e ca la o bere nocturna pe Motoare, pentru ca toata lumea iti e familiara si de obicei startul se da cu glume prietenoase pe seama organizarii – iar e gol la Cabaret, la Fulton eram doar eu si doi veri de-ai mei, dar a fost excelent – si asta pana vezi ca intra omul la pupitru.
Urechi suspicioase de jur imprejur, chiar daca fiecare dintre ei clickuise macar un mix de-al lui Terje inainte de sindrofie. Ei bine, petrecerea de sambata seara a avut un profund impact post-participare, pentru ca la sfarsit, fiecare avea cate un plan, fie sa faca un remix ca terje, fie un tricou omonim.
Tom incalzeste putin aerul de service auto, inca se bea la cronometru din biletul-consumatie. Nu se simte mare lucru, e clar totusi ca e disco, ce sa mai. Norvegianul intra pe la 1.30 si uite ca se mai aduna lumea-n fata. Oamenii sunt curatei, poarta embleme Fred Perry in frunte. Se fumeaza putin si se sta cu fata la DJ, pentru ca, doamnelor si domnilor, DJ-ul poarta tricou cu Terje si deja ni se pare o caterinca extrem de buna. La o ora dupa inceputul de set se aude primul fluierat, o manuta in aer, Todd prinde curaj, astepta si el un pic de feedback.
Concluzii in ceea ce priveste muzica ce-a urmat sunt dintre cele mai fericite. De la classic la nu disco ca pilon central, la un electro destul de psihopat, armonii de acid si rasarituri hawaiene intr-un club de oameni fericiti, Terje parca hranea delfinii cu muzica de asfintit. A rulat cel putin trei re-edituri de-ale lui („I want your love”), nu s-a sfiit sa sune a clasici in viata, a pus si Weatherhall 2008, Aeroplane, dar spre sfarsit a strecurat si productii 83, disco juice, AIP sau Mark E.
Marele avantaj al petrecerii a fost ca DJ-ul a nimerit intr-ul loc unde ascultatorul prefera muzica precisa. Ar fi vrut fiecare sa puna degetul pe gen si sa exclame review-ist „a fost minimal”, dar n-a fost minimal cu toate ca domnul de-dans sustinea convins ca asta-i continuarea fireasca la manifestarea nemteasca. „Monici, asta-i noul minimal de fapt” si radeam si pe fiecare melodie ne sincronizam. Fetele s-au incins bine, era si public stiletto si oricum Todd Terje era o figura impecabila: inalt si zvelt ca muzica pe care-o punea, inaltatoare.
Le scriu oricum pe toate cam la fel, dar de dragul subiectului, sa fac macar o scurta introducere despre unde se incadreaza exact muzica asta si cat de bine e primita aici. Ei bine, proiectul e alcatuit din doi belgieni cu nume italienesti, adica Aeroplane e Stephen Fasano si Vito De Luca.
Cand faci introducerea in opera unui nume, e musai sa fiu pozitiva si bine intentionata. Merg cu Myspace-ul in paralel pentru ca se aude a gramofon. Oricum, presupun ca multi dintre voi cei prezenti ati ramas cu gandul la muzica de vineri seara, de la Cabaret, la petrecerea unde toti aveau impresia ca au ajuns din greseala, dar au nimerit exact la momentul potrivit. Tot spirit disco ii spun eu, probabil pentru ca folosesc frecvent concepte uzate. Altii i-au spus forma de electro, cine stie. In capul paginii d emy space apare Psychedelic / Emo / Italian pop, putin cam exagerat zicem noi. Aeroplane exceleaza prin remixuri, dintre cele rare la vedere.
Muzica lor se impaca bine cu labeluri ca Modular sau Piccadilly Records. E de dans, dar nu se incadreaza in sfera track-urilor optzeciste care actual nu au nici o salvare in fata penibilitatii. Tocmai pentru ca e foarte multa muzica in prezent si nu te mai poate satisface decat ceea ce te uimeste cu adevarat, producatori ca Aeroplane aleg sa compuna pentru alte destinatii. Chiar daca s-a vazut clar ca muzica asta imprecisa face bine la tonus inopinat, multi prefera sa asculte Aeroplane in contexte destul de intime. Carevasazica nu prea e de mixat. Asa cum valoarea unui gen muzical neutru precum jazz-ul e rareori contestata, muzica belgienilor e bine primita uite ca si pe freshgoodminimal. pas mal. Domnisoara la dispozitia dumneavoastra.
gmail
com
